Aventura lui Miguel Littin, clandestin in Chile



Yüklə 148,8 Kb.
səhifə4/6
tarix08.09.2018
ölçüsü148,8 Kb.
#67417
1   2   3   4   5   6

În lungul nostru drum prin ţară nu am găsit nici un loc care să nu păstreze urma trecerii lui. Întotdeauna dădeam de cineva care dăduse mâna cu el, căruia îi botezase un fiu, căruia îi vindecase o tuse rebelă cu o infuzie de frunze din curtea casei sale, căruia îi găsise de lucru sau pe care îl bătuse la şah. Orice lucru atins de el era păstrat ca o relicvă. Unde ne aşteptam mai puţin ne arătau un scaun mai bine păstrat decât celelalte: "A stat odată pe el". Sau ne arătau un flecuşteţ artizanal: "El ni l-a dăruit". O fată de nouăsprezece ani, care avea un fiu şi era din nou însărcinată, ne-a spus: "Eu i-l arăt mereu fiului meu pe cel care ne-a fost preşedinte, deşi de-abia lam cunoscut, căci aveam abia nouă ani când s-a dus". Am întrebat-o ce-şi amintea de el şi ne-a spus: "Eram cu tata şi am văzut că vorbea de la un balcon, agitând o batistă albă"; într-o casă unde se afla o icoană cu Sfânta Fecioară del Carmen, am întrebat-o pe stăpână dacă fusese adepta lui Allende şi ea ne-a răspuns: "Nu am fost: sunt". Atunci a dat la o parte icoana Fecioarei şi în spatele ei era un portret al lui Allende.

Pe timpul Unităţii Populare, în pieţele populare se vindeau mici busturi ale lui, venerate acum în mahalale, înconjurate de glastre cu flori şi candele. Amintirea i se perpetuează în toţi, în bătrânii care au votat de patru ori pentru el, în cei care au votat de trei ori, în cei care l-au ales, în copiii care-l cunosc numai din tradiţia memoriei istorice. Mai multe femei intervievate au repetat aceeaşi frază: "Singurul preşedinte care a vorbit de drepturile femeii a fost Allende". Şi aproape niciodată nu-i spun pe nume, ci zic doar: "Preşedintele", de parcă încă ar mai fi, de parcă ar fi fost singurul, de parcă ar aştepta să revină. Dar în memoria mahalalelor se păstrează nu atât imaginea lui, cât măreţia gândirii lui umaniste. "Nu ne pasă nici de casă, nu ne pasă nici de masă, ne vrem demnitatea acasă", spun. Şi adaugă: "Vrem doar ceea ce ni s-a luat: vocea şi votul".
Doi morţi nemuritori
Cultul lui Allende e mult mai puternic la Valparaiso, zgomotosul port unde s-a născut, a crescut şi s-a format ca politician. Acolo, în casa unui cizmar anarhist, a citit primele cărţi teoretice şi s-a molipsit pentru vecie de pasiunea lăuntrică pentru şah. Bunicul său, Ramon Allende, a fondat prima şcoală laică şi prima lojă masonică din Chile, în care Salvador Allende a ajuns la gradul suprem de Mare Maestru. Prima lui activitate memorabilă datează din vremea celor "douăsprezece zile socialiste" ale deja miticului Marmaduque Grove12, al cărui frate s-a căsătorit cu o soră a lui Allende.

E ciudat că regimul dictatorial l-a îngropat pe Allende la Valparaiso unde, fără doar şi poate, chiar el ar fi dorit oricum să fie îngropat. În noaptea de 11 septembrie 1973, fără anunţuri şi ceremonii, l-au dus acolo cu un avion primitiv cu elice al Forţelor Aeriene, prin ale cărui fisuri pătrundeau vânturile îngheţate ale sudului, doar în tovărăşia soţiei, Hortensia Busi, şi a surorii sale, Laura. Un vechi membru al Serviciilor Secrete ale Juntei Militare, care a intrat o dată cu primii asaltanţi în Palatul La Moneda, i-a declarat jurnalistului american Thomas Hauser că văzuse cadavrul preşedintelui "cu capul despicat şi resturi de creier împrăştiate pe podea şi pe perete". Probabil că de aceea, când doamna Allende a cerut să-i vadă chipul în sicriu, militarii au refuzat să-l dezvelească, iar ea n-a putut zări decât ceva inform, acoperit cu un cearşaf. L-au îngropat în mausoleul familiei lui Marmaduque Grove din cimitirul Santa Ines, fără alte ofrande decât un buchet de flori adus de soţia lui, iar pe mormânt scria: "Aici este îngropat Salvador Allende, preşedinte al Republicii Chile". S-a crezut că astfel veneraţia poporului nu avea să poată ajunge până la el, dar lucrul acesta nu a fost posibil. Mormântul este acum locul unor neîntrerupte pelerinaje, iar mâini nevăzute îl acoperă mereu cu flori. Încercând să împiedice lucrul acesta, Guvernul a dat de înţeles că rămăşiţele lui pământeşti au fost mutate în altă parte, dar mormântul continuă să fie acoperit cu flori proaspete.

Noile generaţii păstrează mereu viu şi cultul lui Pablo Neruda, în casa poetului din cătunul marin Isla Negra. Acest sătuc legendar nu e nici insulă, nici neagră, aşa cum o arată numele, ci un cătun de pescari situat la patruzeci de kilometri sud de Valparaiso, pe şoseaua San Antonio, cu drumuri de pământ galben şerpuind printre pini giganţi şi cu o mare verde, cu valuri mari şi agitate. Pablo Neruda a avut acolo o casă, astăzi loc de pelerinaj al îndrăgostiţilor din lumea întreagă. Franquie şi cu mine ne duseserăm până acolo, pentru a stabili planul de lucru, în timp ce echipa italiană făcea ultimele filmări în portul Valparaiso; carabinierul de gardă nea arătat unde se aflau podul, locanta şi alte locuri pe care poetul le-a imortalizat în versuri, dar m-a avertizat că vizitarea casei era interzisă.

— O puteţi vedea pe dinafară, a spus.

Aşteptând echipa în locantă, am înţeles că poetul fusese într-adevăr sufletul cătunului Isla Negra. Când se afla acolo, tineri din întreaga lume umpleau locul, având drept unic ghid turistic cele douăzeci de poeme de dragoste ale lui. Nu doreau nimic altceva decât să-l vadă o clipă şi cel mult să-i ceară un autograf, căci le ajungea amintirea locului. Locanta era pe atunci un loc vesel şi zgomotos, unde Neruda îşi făcea din când în când apariţia, purtând un poncho multicolor şi o căciulă de munte, mare şi lent ca un papă. Se ducea să vorbească la telefon, căci pusese să-i fie desfiinţat telefonul, pentru a avea mai multă linişte, sau să convină cu dona Elena, proprietara, asupra vreunei cine pe care o oferea prietenilor acasă. Ceea ce înseamnă că bucătăria locantei era de mare rafinament, căci Neruda era specialist în delicatesele lumii şi ştia să le prepare ca un profesionist. Avea un cult foarte rafinat al mâncarurilor gustoase şi nu neglija nici cel mai mic amănunt când punea masa; era în stare să schimbe faţa de masă, vesela şi tacâmurile ori de câte ori i se părea necesar, pentru ca ele să se potrivească felurilor de mâncare ce se serveau. Dar, după doisprezece ani de la moartea lui, totul părea atins de vântul dezolării. Dona Elena plecase la Santiago, copleşită de dor şi de durere, iar locanta stătea să se prăbuşească. Se mai păstra totuşi un vestigiu de o mare poezie: de la ultimul cutremur, la Isla Negra se simt mai tot timpul replici intermitente la zece, cincisprezece minute, atât ziua cât şi noaptea.
Pământul se cutremură fără întrerupere la Isla Negra
Am găsit casa lui Neruda la umbra şi sub paza pinilor, înconjurată pe toate cele patru laturi de un gard înalt de aproape un metru, ridicat de poet în jurul vieţii lui private. Acum lemnul a mucegăit. Un anunţ avertizează că locuinţa e sigilată de poliţie şi că intrarea şi fotografiatul sunt interzise. Carabinierul care se învârtea pe acolo din când în când a fost şi mai explicit: "Aici totul e interzis". Cum ştiam asta încă dinainte de a sosi, cameramanul italian a adus două aparate, unul mare, la vedere, pentru a fi reţinut la postul de carabinieri, şi unul portativ, ascuns. Mai mult, grupul a urcat în trei automobile, care aveau să ducă filmele la Santiago pe măsură ce le realizam, astfel încât, dacă eram prinşi, să pierdem doar materialul avut în clipa aceea. Dacă am fi fost surprinşi, membrii echipei urmau să se poarte ca şi cum nu mă cunoşteau, iar Franquie şi cu mine ca nişte turişti nevinovaţi.

Uşile erau închise pe dinăuntru, ferestrele acoperite cu perdele albe, iar catargul de la intrare nu avea steag, căci acesta era arborat doar pentru a semnala că poetul se afla acasă. Dar, în mijlocul acestei nemărginite tristeţi, atrăgea atenţia splendoarea grădinii, pe care mâini necunoscute continuau să o îngrijească. După lovitura militară de stat, Matilde, soţia lui Neruda, care murise cu puţin înaintea vizitei noastre, luase de acolo mobilele, cărţile, colecţiile de lucruri divine şi omeneşti pe care poetul le adunase de-a lungul întregii lui vieţi rătăcitoare. Casa aceasta se deosebea de cele pe care bardul le avusese în diferite locuri din lume nu prin simplitate, ci mai curând printr-o grandilocvenţă impresionantă. Dorinţa fierbinte de a cuprinde natura nu numai în versuri magistrale a dus la adunarea unor colecţii de enorme şi sucite ghiocuri, mascaroane de galioane, fluturi de coşmar, cupe şi pahare exotice. În una dintre casele lui, în mijlocul unui cabinet de lucru, dădeai brusc peste un cal împăiat, ce părea viu. De altfel, dintre marile-i obsesii creatoare, cea mai vizibilă după poezie era transformarea, după cum i se năzărea, a arhitecturii caselor unde locuia. Una dintre ele era atât de originală, încât pentru a trece din salon în sufragerie trebuia făcut un ocol prin patio, iar poetul avea umbrele de ploaie disponibile, pentru ca invitaţii să poată lua masa acolo, fără să răcească, pe vreme de ploaie. Nimeni nu se distra şi nici nu râdea mai mult decât el însuşi de propriile năzbâtii. Prietenii săi venezueleni, care făceau legătura între lipsa de gust şi lipsa de noroc, îi spuneau că acele colecţii erau pavosas13. Adică, fatidice. Murind de râs, le spunea că poezia e antidotul oricărei vrăji şi a demonstrat-o până la saţietate cu temutele-i colecţii.

În realitate, principala sa locuinţă se afla în Strada Marques del Plata din Santiago, unde a murit de o veche leucemie, agravată de tristeţe, la doar câteva zile după lovitura militară de stat; casa a fost jefuită de patrulele represiunii, care au aprins ruguri de cărţi în grădină. Cu banii de la Premiul Nobel, câştigat pe când era ambasador al Unităţii Populare la Paris, Neruda a cumpărat în Normandia, pe malul unui lac cu nuferi de culoare roz, vechiul grajd al unui castel şi l-a transformat, făcându-l locuibil. Avea acoperişuri înalte cât bolţile de biserică şi vitralii ale căror lumini îl învăluiau pe poet în culori radiante, când îşi primea prietenii aşezat în pat, îmbrăcat ca un pontif şi cu un aer pe măsură. Nu s-a bucurat de casa aceea nici măcar un an.

Dar casa din Isla Negra e cea pe care cititorii o identifică cu poezia sa cel mai bine. Chiar şi după moartea poetului şi în actuala ei stare de părăsire, casa e vizitată de o nouă generaţie de îndrăgostiţi, care nu aveau mai mult de opt ani pe când poetul mai era încă în viaţă. Aceştia vin din lumea întreagă, pictează inimi cu iniţiale şi scriu mesaje de iubire pe gardul ce împiedică intrarea. Majoritatea sunt variaţiuni pe aceeaşi tema: "Juan şi Rosa se iubesc prin intermediul lui Pablo"; "Mulţumesc, Pablo, tu ne-ai învăţat ce-i iubirea"; "Vrem să iubim tot atât de mult ca tine". Dar sunt şi altele, pe care carabinierii nu reuşesc nici să le prevină, nici să le şteargă: "Iubirea nu moare niciodată, generalilor"; "Allende şi Neruda trăiesc"; "Un minut de întuneric nu ne face orbi". Sunt scrise până şi în locuri greu imaginabile, iar gardul dă impresia ca generaţiile de inscripţii se suprapun, din lipsă de spaţiu. Dacă cineva ar avea răbdare, ar putea reconstitui poeme întregi de-ale lui Neruda, punând în ordine versurile pe care îndrăgostiţii leau scris din memorie pe scândurile gardului. Dar cel mai mult ne-a impresionat în timpul vizitei faptul că la fiecare zece, cincisprezece minute, inscripţiile păreau să prindă viaţă, o dată cu replicile profunde ale cutremurului, care zguduiau pământul. Gardul dădea să iasă din pământ, scândurile scrâşneau din ţâţâni şi se auzea clinchet de sticle şi metale ca pe un cuter de pescuit în derivă, de aveai impresia că lumea întreagă se cutremura de atâta iubire risipită în grădina casei.

La momentul adevărului, toate precauţiile luate s-au dovedit inutile. Nimeni nu ne-a confiscat camerele, nici nu ne-a împiedicat să trecem, căci carabinierii plecaseră la masă. Am filmat totul, nu numai ceea ce era prevăzut, ci mult mai mult, căci pe Ugo părea că-l îmbătau cutremurările mării şi se băga până la brâu în valurile ce se spărgeau de stânci, cu vuiet preistoric. Îşi punea viaţa în primejdie, căci, şi fără să se cutremure, marea neîmblânzită l-ar fi purtat până la faleza stâncoasă. Dar nimeni nu-i putea sta în cale. Ugo filma fără răgaz şi fără regie, cu vizorul delirând, şi oricine cunoaşte cinematograful din interior ştie prea bine că un cameraman în transă nu poate fi supus nici regiei, nici controlului.
"Grazia s-a înălţat la ceruri"
Aşa cum prevăzusem, fiecare rolă de film realizată era urgent trimisă la Santiago, pentru ca Grazia să o ducă în Italia chiar în noaptea aceea. Data călătoriei sale nu fusese aleasă la întâmplare. Se împlinea o săptamână de când ne tot gândeam cum să scoatem din Chile tot materialul filmat până atunci, dar nu putusem găsi căile prevăzute iniţial. Tocmai ne ocupam de asta, când am aflat că sosea de la Roma noul cardinal de Chile, monseniorul Francisco Fresno, pentru a-l înlocui pe cardinalul Silva Henriquez, care se pensionase, căci împlinise şaptezeci şi cinci de ani. Acesta din urmă, inspiratorul Vicariatului Solidarităţii, trezise gratitudinea poporului şi conştiinţa de luptă a clerului, care provocau insomnii dictaturii.

Nu era lucru de şagă. În mahalalele cele mai sărace există preoţi care fac muncă de dulgheri, zidari, menestreli, lucrând cot la cot cu localnicii, iar unii au fost omorâţi de poliţie în timpul unor manifestaţii de stradă. Nu atât din politeţe faţă de noul cardinal, a cărui filozofie politică era încă o enigmă, cât de bucurie că Silva Henriquez se retrăgea, Guvernul a suspendat pentru câteva zile restricţiile stării de urgenţă şi, prin toate mijloacele oficiale de comunicare, a lansat chemarea de a i se face monseniorului Fresno o primire somptuoasă. În acelaşi timp, generalul Pinochet a plecat, pentru orice eventualitate, într-o călătorie de două săptămâni în nordul ţării, însoţit de familie şi de întreaga-i curte de tineri miniştri necunoscuţi, fără doar şi poate pentru ca nici unul dintre ei să nu se vadă obligat să participe la primirea de neevitat. Cum oraşul a fost buimăcit de astfel de hotărâri oficiale contradictorii, în Piaza de Armas s-au strâns doar două mii de persoane, deşi erau aşteptate cel puţin şase.

În orice caz, era uşor de ghicit că seara aceea de incertitudine oficială era cea mai propice pentru a scoate din ţară primul transport de filme developate. Chiar atunci ne-a sosit la Valparaiso mesajul cifrat: "Grazia s-a înălţat la ceruri". Şi aşa a fost: a sosit pe un aeroport mai păzit ca niciodată de cordoane de carabinieri, dar şi mai plin de lume şi mai anarhic ca niciodată, şi poliţiştii înşişi au ajutat-o să-şi înregistreze valizele şi să se îmbarce, fără să mai piardă vremea, în acelaşi avion cu care tocmai sosise cardinalul.

VII


POLIŢIA LA PÂNDĂ: CERCUL DĂ SĂ SE ÎNCHIDĂ
Pe când filmam Ia Concepcion şi Valparaiso, fără a intra în legătură cu ea, Elena petrecuse un sfârşit de săptămână zbuciumat. Avea sarcina de a denunţa dispariţia mea, dar şi-a îngăduit o amânare peste timpul prevăzut, ştiind ca eram un incorigibil improvizator. A aşteptat toată noaptea de sâmbătă. Duminică, văzând că nu-mi făceam apariţia, a luat legătura, fără nici un rezultat, cu cei care i-ar fi putut revela vreo pistă. Fixase drept ultim termen pentru a da alarma ora douăsprezece a zilei de luni, când m-a văzut intrând în hotel nedormit şi nebărbierit. Îndeplinise multe misiuni nespus de importante şi riscante, dar mi-a jurat că niciodată nu suferise atât de mult alături de un fals soţ rebel, aşa cum i se întâmplase cu mine. De data aceasta avea un motiv serios în plus. După nenumărate diligenţe, întâlniri neizbutite şi o planificare milimetrică, avea aranjată, chiar pentru ora unsprezece a acelei zile, întâlnirea cu conducătorii Frontului Patriotic Manuel Rodriguez.

Era, fără doar şi poate, cea mai grea, cea mai primejdioasă şi cea mai importantă întâlnire planificată. Frontul Patriotic Manuel Rodriguez e format în totalitate din membrii unei generaţii ce abia ieşea de pe băncile şcolii primare când generalul Pinochet a luat cu asalt puterea. S-a declarat partizanul unităţii tuturor sectoarelor opoziţiei în vederea răsturnării dictaturii şi a revenirii la o democraţie care să-i permită poporului să-şi hotărască propriile destine în deplină autonomie. Numele şi l-a luat de la un personaj alegoric al independenţei chiliene din 1810, care avea, se pare, puteri supranaturale şi-şi bătea joc de toate controalele, interne şi externe, astfel încât a menţinut neîntreruptă comunicarea între armata eliberatoare, ce activa la Mendoza, de partea argentinienilor, şi forţele clandestine care rezistau în interiorul ţării, după ce patrioţii au fost înfrânţi şi puterea recâştigată de regalişti. Multe caracteristici ale circumstanţelor de atunci sunt mai mult decât similare cu cele ale actualei situaţii din Chile.

Un interviu cu şefii Frontului Patriotic e un privilegiu la care visează orice bun jurnalist. Iar eu nu puteam face excepţie. Am izbutit să ajung în ultimul moment, după ce i-am poziţionat pe membrii echipei în diferitele locuri stabilite. Am ajuns singur la o staţie de autobuz din Strada Providencia, cu semnul meu de identificare: numărul din ziua aceea al ziarului El Mercurio şi un exemplar al revistei Que pasa?. Nu trebuia să fac nimic până nu venea cineva să mă întrebe: "Mergeţi la plajă?" Eu trebuia săi răspund: "Nu, mă duc la Grădina zoologică". Parola mi se părea absurdă, pentru că toamna nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să meargă la plajă, dar cei doi ofiţeri de legătură ai Frontului Patriotic mi-au spus mai târziu şi, pe bună dreptate, că tocmai pentru că era absurdă nu exista nici o şansă ca altcineva să o folosească din greşeală sau din întâmplare. După zece minute, când simţeam de-acum că prezenţa mi-era prea vizibilă într-un loc atât de frecventat, am văzut că se apropia un băiat de statură mijlocie, foarte slab, şchiopătând de piciorul stâng şi cu o bască care-l identifica imediat drept un conspirator. S-a apropiat fără nici o ezitare, iar eu i-am ieşit în cale înainte de a-mi fi spus parola.

— Nu te puteai travesti altfel? l-am întrebat râzând. Pentru că aşa chiar şi eu te-am recunoscut.

Mai mult decât surprins, m-a privit cu mare tristeţe.

— E chiar atât de evident?

— De la o poştă, i-am spus.

Băiatul avea simţul umorului şi nu-şi dădea nici un fel de aere de conspirator, ceea ce a slăbit tensiunea din primul moment. De cum se apropiase, o furgonetă pe care era inscripţionat numele unei brutării s-a oprit în faţa mea şi am urcat lângă şofer. Am dat câteva raite prin centrul oraşului, pentru a-i aduna din diferite puncte pe membrii echipei italiene. Mai târziu, ne-au lăsat pe fiecare în cinci locuri diferite, ne-au dus separat cu alte cinci automobile şi, la final, ne-au adunat din nou în altă furgonetă, în care se aflau deja camerele, luminile şi aparatura de sunet. Nu eram conştient că trăiam o aventură serioasă şi gravă din viaţa reală, ci mi se părea că mă jucam de-a spionii. Omul de legătură cu bască şi faţă de conspirator dispăruse într-una din nenumăratele ocoluri pe care le dădusem şi nu l-am mai revăzut niciodată. În locul lui şi-a făcut apariţia un şofer plin de umor, dar cu o rigoare de nezdruncinat. M-am aşezat lângă el, iar restul echipei, în spate, acolo unde se încarcă marfa.

— O să vă duc la plimbare, ne-a spus, ca să simţiţi izul mării din Chile.

A pus radioul foarte tare şi a început să ne plimbe prin oraş, până n-am mai ştiut unde ne aflăm. Dar nu i-a ajuns, ci ne-a poruncit să închidem ochii cu o expresie chiliană pe care o uitasem: "Ei bine, băieţaşi; ahora van ahacer tutito"14. Văzând că nu-l prea luam în serios, a insistat ceva mai direct:

— Daţi-i bătaie, închideţi ochişorii şi nu-i mai deschideţi până când nu vă spun eu, că de nu, se duce naibii povestea.

Ne-a istorisit că pentru astfel de operaţiuni avea un model special de ochelari negri, care pe dinafară păreau de soare, dar prin care nu se vedea nimic. Dar că de data aceea îi uitase. Italienii din spate nu-i înţelegeau jargonul chilian şi a trebuit să le traduc ce spunea.

— Dormiţi, le-am zis.

Atunci au părut să înţeleagă şi mai puţin.

— Să dormim?

— Aşa cum vă spun, am replicat; culcaţi-vă, închideţi ochii şi nu-i deschideţi decât când vă spun.


Distanţa exactă: zece bolerouri
S-au culcat grămadă pe podeaua furgonetei, iar eu am încercat în continuare să identific mahalaua pe care începusem să o traversăm. Dar şoferul m-a avertizat fără nici un ocol:

— Ce-am spus e valabil şi pentru dumneavoastră, tovarăşe, aşa că faceţi imediat nani.

Atunci mi-am sprijinit ceafa de spătarul scaunului, am închis ochii şi m-am lăsat purtat de valurile bolerourilor ce răsunau neîntrerupt la radio. Bolerourile dintotdeauna: Raul Chu Moreno, Lucho Galica, Hugo Romani, Leo Marini. Timpul trecea, generaţiile treceau unu după alta, dar boleroul era invincibil în inimile chilienilor, mai mult decât oriunde. Furgoneta se oprea din când în când, se auzeau şoapte de neînţeles, apoi vocea şoferului: "Ciao, la revedere". Cred că vorbea cu alţi militanţi, care aşteptau la răscruci şi-i dădeau informaţii cu privire la drumul de urmat. O dată am încercat să deschid ochii, crezând că nu mă vedea, dar am descoperit că aşezase oglinda retrovizoare astfel încât putea conduce sau vorbi cu altcineva fără să-şi ia ochii de la noi.

— Aveţi grijă! ne-a spus. Dacă deschide vreunul ochii, ne întoarcem acasă şi adio plimbare.

Am închis ochii din nou şi am început să cânt o dată cu radioul: "Te iubesc, vei şti că te iubesc". Italienii care dormeau în spate m-au acompaniat în cor. Şoferul s-a entuziasmat:

— Asta e, băieţaşi, cântaţi numai, că o faceţi foarte bine, a zis. Sunteţi pe mâini bune.

Înainte de a pleca în exil, existau unele locuri în Santiago pe care le recunoşteam cu ochii închişi: abatorul, din pricina mirosului de sânge stătut, comuna San Miguel, din cauza uleiurilor de motor şi a materialelor pentru căi ferate. În Mexic, unde am trăit mulţi ani, ştiam că mă aflu lângă ieşirea din Cuernavaca, atunci când simţeam inconfundabilul miros al fabricii de hârtie, sau că eram în sectorul Azcapotzalco, atunci când ajungea până la mine fumul de la rafinărie. În timpul acelei amieze de la Santiago nam dat de nici un miros cunoscut, în pofida faptului că, pe când cântam, le adulmecam din pură curiozitate. După zece bolerouri, furgoneta s-a oprit.

— Nu deschideţi încă ochişorii, s-a grăbit să ne avertizeze şoferul. O să coborâţi foarte cuminţi, ţinându-vă de mâini unii cu alţii, ca să nu vă rupeţi fundul.

Aşa am şi făcut, apoi am apucat-o pe un drum de pământ bătătorit, care ba urca, ba cobora, probabil că pieziş şi neînsorit. Spre sfârşit, ne-am cufundat într-un întuneric mai puţin rece, care mirosea a peşte proaspăt, şi, pentru o clipă, mi s-a părut că o luasem spre Valparaiso, coborând spre malul mării. Dar nu am fi avut vreme. Când şoferul ne-a poruncit să deschidem ochii, eram toţi cinci într-o încăpere micuţă, cu pereţi curaţi şi mobile ieftine, dar foarte bine întreţinute. În faţa mea stătea un tânăr bine îmbrăcat, cu mustăţi false, lipite nu se ştie cum. M-a pufnit râsul.

— Aranjează-te mai bine, i-am zis, ca nimeni nu-ţi ia în serios mustăţile.

L-a pufnit şi pe el râsul şi şi le-a scos.

— De fapt, eram tare grăbit, a spus.

Gheaţa s-a spart complet şi am trecut cu toţii glumind în cealaltă încăpere, unde zăcea, aparent adormit, un bărbat foarte tânăr, cu capul bandajat. Doar atunci ne-am dat seama că ne aflam într-un spital clandestin, foarte bine echipat. Iar rănitul era Fernando Larenas Seguel, cel mai căutat chilian.

Avea douăzeci şi unu de ani şi era un militant activ al Frontului Patriotic Manuel Rodriguez. Cu două săptămâni în urmă, pe când se întorcea acasă de la Santiago, singur şi neînarmat, conducându-şi automobilul pe la ora unu noaptea, l-au înconjurat patru bărbaţi îmbrăcaţi civil şi înarmaţi cu puşti de luptă. Fără să-i poruncească ceva sau să-i pună vreo întrebare, unul dintre ei a tras prin geamul portierei, iar proiectilul i-a trecut prin antebraţul stâng şi i-a atins craniul. Patruzeci şi opt de ore mai târziu, patru ofiţeri ai Frontului Patriotic Manuel Rodriguez l-au recuperat cu arma în mână din Spitalul Clinic Nuestra Senora de las Nieves, unde se afla în comă sub paza poliţiei, şi l-au dus într-unul din cele patru spitale clandestine ale mişcării. În ziua interviului, îşi revenise în mare măsura şi era destul de stăpân pe sine, pentru a putea răspunde întrebărilor noastre.


Yüklə 148,8 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə