416
ANTAL GYÖNGYVÉR
Zăpăciţi şi militarii şi aliaţii lor, nu mai puţin decât comandanţii, de o asemenea năvală
surprinzătoare a vrăjmaşilor, au părăsit armele şi tabăra. Hunii, urmărindu-i pe fugari,
au ucis, au spintecat întreaga noapte, au nimicit totul cu sabia. Luminându-se de o
nouă zi, pentru ca ei şi oştenii [aliaţi], obosiţi deja datorită măcelăririi din noaptea
[trecută] a duşmanilor, să prindă puteri, hunii îşi aşază tabăra în valea Tárnok, nu
departe de oraşul Potentiana.”
843. Ibidem, pp. 136-138: „Adunând […] oamenii de armă care mai supravieţuiau
după masacru, […] înainte ca hunii să-şi fi putut reface puterile sleite de recenta
hăcuială, îi atacă chiar în valea Tárnok […]. Romanii […] făceau un mare omor şi
măcel printre ai noştri […]. Bătălia devine, aşadar, cumplită, masacrul, mare de ambe
părţi; câmpul se acoperă, în ambele locuri, de morţi. Căsăpeala ţine din zori până la
apusul soarelui. […]. Se povesteşte că în această luptă au căzut o sută douăzeci şi cinci
de mii de huni […]. Dar se spune că au fost omorâţi două sute zece mii de duşmani, în
afara celor care au pierit în tabără.”
844. Ibididem: “O luptă într-adevăr îndoliată şi demnă de a nu fi dată uitării.”
845. Ibidem, pp. 140-142: “Hunii, în locul unde se năpustiseră, rădeau totul,
ucigând. […] Omoară pretutindeni pe toţi fugarii pe care îi putuseră urmări. […] Atât
sânge a curs pe locul de luptă, încât s-a îmbibat aproape tot câmpul. Nici hunii nu
au dobândit o victorie uşoară şi fără [jertfă de] sânge, căci se spune că au fost ucişi
patruzeci de mii dintre ei […]. Cea mai mare parte a inamicilor a pierit, în afară de
puţinii care putuseră scăpa prin fugă. După această bătălie, nu s-a mai îndrăznit nimic
împotriva alor noştri […] de către […] duşmani, într-atât le-au fost slăbite şi epuizate
puterile prin măcelul şi dezastrul celor două bătălii.”
846. C65/416: “Nu puţine trupuri ale bărbaţilor pier în crunte masacre, iar
pământul musteşte de sângele vărsat.”
847. NOHA/180-182: “După ce toţi bărbaţii, de ambele părţi, apărându-şi cu
străşnicie cinstea, soarta, viaţa şi integritatea, s-au învălmăşit în omor şi sânge, aşa
măcel pricinuiesc şi suferă şi unii şi alţii, atât de sălbatic şi de crunt, încât cu greu
dăinuie în amintirea omenirii vreunul mai necruţător vreodată. Câmpul într-atât se
acoperă de morţi, încât, în cele din urmă, a fost de luptat deasupra leşurilor celor ucişi.
Atât amar de sânge, al oamenilor şi al cailor, a fost vărsat, încât istoricii au relatat
că pârâul care curgea în mijlocul câmpiei, umflat deodată de sânge, a luat cu sine,
asemenei unui torent, trupurile morţilor. Se spune că în această bătălie au pierit de
ambe părţi ca la o sută optzeci de mii de oameni. […] Este destul de clar că această
luptă a târât ambele popoare, datorită pierderilor şi masacrului reciproc, aproape la
limita dezastrului.”
848. Ibidem, pp. 210-212: “Voi măcelăriţi ca pe nişte vite pe oricine în drumul
vostru […]. Dacă nu hotărâţi nici o măsură sălbăticiei voastre, ci vreţi să înecaţi totul
în cruzime, îndreptaţi-vă […] mânia împotriva mea, care sunt păstorul lor! Abţineţi-vă
mâinile de la vătămarea şi masacrarea lor.!
849. Ibidem, p. 214: “Se năpustesc furioşi asupra fecioarei Eutropia şi a altor
creştini care erau în templu şi îi omoară pe toţi, până la unul. […] După ce şi-au
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
417
descărcat din plin, prin masacru sălbăticia asupra tuturor celor găsiţi pretutindeni, atât
în templu, cât şi în celelalte locuri ale oraşului, şi, după ce şi-au pus în gând prădarea
şi jefuirea localităţii, au fost deodată loviţi de cereasca mânie.”
850. Ibidem, pp. 240-242: “Militarii, agăţându-se din răsputeri de ziduri, într-un
interval de trei ore ocupă oraşul, îl devastează, ucid peste tot tineri, maturi, bătrâni,
nu se îndură de vârstă sau sex, cu excepţia a puţine femei, care erau atrăgătoare
şi frumoase. […] Se spune că au pierit aici mai bine de treizeci şi şapte de mii de
oameni.”
851. Ibidem, p. 254: “[Attila] porunceşte ca el şi cei care erau pângăriţi cu erezia
ariană să fie omorâţi.”
852. Ibidem, p. 222: “Cum Attila, datorită puterii sporite a aceluia, nu îndrăznea
să ridice pe faţă mâna asupra lui, îl prinde prin vicleşuguri pe răzvrătit, îl ucide şi
porunceşte ca trupul să-i fie azvârlit în Dunăre.”
853. Ibidem, p. 266: “Aceste două vlăstare regale, mânate de pofta de stăpânire,
căutau să obţină puterea fiecare pentru sine. Adunâd, deci, amândoi câte o mare
armată, şi-au aşezat taberele în câmpia sicambriană. Ciocnindu-se aici oştile, atâta
măcel s-a săvârşit, încât se spune că, de la Sicambria până la oraşul Potentiana, apa
Dunării a curs amestecată cu sânge.”
854. Ibidem, p. 212: “Cum […] sălbăticia hunilor se revărsa necruţător, chiar şi
asupra celor adunaţi în sfânta clădire, divinul Nicassius începe să înalţe, ca înainte,
rugăciuni […] către Dumnezeu şi, pe când cânta acel Psalm al lui David, Sufletul meu
cade la pământ, fiind de îndată atacat de un oarecare satrap care îşi scosese sabia, este
decapitat.”
855. Ibidem, p. 214: “Au fost scriitori care au relatat că […] oraşul a stat […]
multă vreme pustiu, sfinţit prin moartea atâtor martiri, […] că cei mai mulţi cetăţeni,
care se refugiaseră de teama tiranilor […], dându-şi seama de plecarea duşmanilor,
s-au întors până la urmă în oraş şi au încredinţat mormântului, cu multă jale şi lacrimi,
trupul lui Nicasius, al Eutropiei şi al celorlalţi martiri.”
856. Ibidem, p. 218: “Coborând pe uscat, […] când dă să se apropie de oraş, ea
este îndată atacată din toate părţile de huni şi, împreună cu tot alaiul însoţitorilor săi,
masacrată fără milă. […] Colonia este vestită datorită moaştelor acestora.”
857. V. Ibididem.
858. Ibidem, p. 206: “De care soiuri de cazne, la care acest biet popor al tău nu
rezistă, nu ne va fi dat să suferim, datorită barbarilor, nenorociţii de noi! Fie, sunt
între noi câţiva răbdători la necazuri şi la torturi. Dar sunt mult mai mulţi cei care,
înfrânţi de slăbiciunea omenească, chinuiţi de groază şi de violenţă, să-L renege pe
Dumnezeu.”
859. Ibidem, p. 208: “Ispăşind acum, prin aceste chinuri de o clipă, păcatele
cărnii de care suntem robiţi, […] să ne împărtăşim din fericirea [vieţii cereşti]. […]
Scurte vor fi chinurile ce le vom pătimi din partea barbarilor. Acele răsplăţi cereşti,
nepieritoare. […] Aşadar, nici suferinţa, nici chinul trupului să nu vă înspăimânte.”