422
ANTAL GYÖNGYVÉR
folosirea hârtiei şi a cernelii ori a literelor celorlalte limbi, scrijelează anumite semne
pe beţişoare de lemn, ceva cu înţeles între ei; pe acestea, astfel încrustate, le folosesc
drept răvaşe sau scrisori către prieteni şi vecini.”
919. Ibidem, p. 64: „Se spune că, ziua, el îşi hrănea poporul cu cuvântul Domnului,
iar noaptea, mergând în pădurea vecină, căra pe umeri lemne şi îi ajuta pe cei săraci şi
le slujea.”
920. Ibidem, p. 206: „De care soiuri de cazne, la care acest biet popor al tău nu
rezistă, nu ne va fi dat să suferim, datorită barbarilor, nenorociţii de noi! Fie, sunt
între noi câţiva răbdători la necazuri şi la torturi. Dar, sunt mult mai mulţi cei care,
înfrânţi de slăbiciunea omenească, chinuiţi de groază şi de violenţă, să-L renege pe
Dumnezeu.”
921. Ibidem, p. 200: „Pe Attila l-a impresionat că sărmana femeie s-a aruncat
plângând la picioarele sale, precum şi numărul atâtor copii mici şi, poruncindu-i să
se ridice, a ajutat-o cu propriile sale mâini. Pe urmă, oferindu-i multe daruri, ca să-şi
crească fetiţele […], îi porunceşte să se întoarcă acasă.”
922. Ibidem, p. 192: „Ce soartă te va aştepta, dacă […fratele tău], prin bunăvoinţă,
dărnicie şi alte momeli, va ademeni de partea sa inimile celor din popor, care se înclină
la orice adiere a sorţii?”
923. Ibidem, p. 92: „populaţia este strâns unită în privinţa membrilor săi, răz-
boinică, dispunând de arme.”
924. Ibidem, p. 88: „Acest [ucigaş], crima fiind săvârşită, a fost luat la goană
până la hanul din apropiere de mulţimea cea mare şi, norodul fierbând de mânie pentru
încălcarea inviolabilităţii publice, a pierit şi el nenorocit, împuşcat de un plebeu din
gloata care asedia clădirea.”
925. Apud EGU/40.
926. Apud Ibididem.
927. Apud CCL/II/17.
928. Cf.EGU/40.
929. Apud Ibidem, p. 153.
930. V. în ***
Antologia gândirii româneşti, trad. I.S. Firu, Ed. Politică, 1967, vol.
I, passim.
931. C22/386: “[…] Supremul Cârmuitor al Olimpului ceresc a hotărât pentru
fiecare legile sale şi a dat precise îndreptăţiri.”
932. NOHA/26: “Şi, ca o asemenea mulţime, care ducea cu sine soţii, copii, pe
toţi ai casei, turme şi cirezi, pentru a-şi căuta un teritoriu, să nu trăiască fără legi şi
ca să aibă între ei un apărător al ordinii şi al dreptăţii, au desemnat un anume bărbat,
cu numele de Kadár, care se distingea între ceilalţi prin înţelepciune şi sârguinţă, să-i
conducă în ale legiuirii şi slujirii dreptăţii, litigiile ivite fie să le potolească, fie să le
judece, să-i pedepsească pe cei necinstiţi, pe ucigaşi, pe tâlhari, dar mai ales pe hoţii
care la huni au fost la fel de urâţi ca duşmanii lor.”
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
423
933. Ibidem, p. 28: “Aşa s-a întâmplat că, deşi la început toţi erau socotiţi în
aceeaşi măsură nobili, cei care încălcaseră edictul erau consideraţi robi, ca nobilimea
să fie separată de plebe.”
934. Ibidem, p. 150: “A hotărât să consolideze regatul prin legi, gândind că legile
nu sunt mai puţin necesare întăririi stăpânirii decât armele.”
935. C11/378: “[…] Mă rog să fii cel care îşi aminteşte şi de sufletul sfios şi de
îndatoririle sale, neîncetat.”
936. C16/381: “Fericit acela care va fi putut oferi o asemenea viaţă soţiei şi-şi va
fi îndeplinit şi ale sale îndatoriri.”
937. C17/381.
938. C45/405: “Ca legat, îşi îndeplinea pe de-a-ntregul orice datorie, cât de grea.”
939. V. B. Castiglione,
Curteanul,
apud CCL/I/190.
940. C2/372: “Şi tu, Villega, îl îmbogăţeşti prin virtuţi pe stăpân, îl slujeşti pe
cel ilustru, îl sprijini şi îl respecţi. Să nu te necăjească faptul că el te-a primit astfel şi
pentru muncă şi pentru sfatul tău drept şi serviciul tău. Stăpânul este fericit prin soarta
ta, dar fericit eşti şi tu, care îi porţi de grijă, nu fără laudă, stăpânului. Cu cât bunul
renume al stăpânului va dăinui mai mult, şi faima ta va creşte.”
941. V. Pietro Aretino, Lettere, Milano, 1960, trad. C.D. Zeletin, apud CCL/I/207.
942. C76/428: “Din timp la curte să se prefacă cine a conduce pofteşte. […]
Hulesc rostirea adevărului aceia de la curte care doresc să nu-l ştie.”
943. Apud CCL/II/19.
944. C76/428: “Exilate să fie de la curte corectitudinea, cinstea şi sinceritatea.
[…] Lâncezesc virtuţile, iar demenţa pe toate le stăpâneşte la curte.”
945. Cf. CCL/III/201.
946. C76/428: “Oricine doreşte cinstită tihnă să plece de la curte.”
947. C35/401: “Când vei aprecia aceste scrieri ale mele, îmbinate cu puţină
înţelepciune, te gândeşte că îndatoririle de la curte nu îngăduie pagini mai cizelate.”
948. C20/383: “Mai adaugă că, dacă pare că s-a păstrat ceva talent, şi pe acela
care a rămas mi-l îngrădeşte datoria de la curte.”
949. V. scrisoarea din 10 dec. 1531, în trad. lui Firu-Albu,
apud CCL/III/237-238.
950. NOHA/48-50: “[…] Un oarecare sol al turcilor […], cuprinzând cu privirea
frumuseţea şi spendoarea acelui loc, precum şi nesfârşita mulţime a palatinilor – atât
din curtea de jos, cât şi din cea de deasupra, unde era regele – purtând veşminte ţesute
cu fir de mătase, argint şi aur şi (după cum este obiceiul oamenilor noştri) marea lor
parte fiind împodobită cu cingători şi săbii argintate precum şi cu coliere de aur, fu
deodată pătruns de o asemenea admiraţie şi uimire, încât şi-a uitat întreaga solie.”
951. Ibididem: “Din cauza căutăturii aceluia, care, datorită ochilor săi mari, însân-
geraţi parcă, vâra spaima în cei ce-l priveau.”