Nicolaus olahus

78

ANTAL GYÖNGYVÉR

terie, texte critice, izvoare autentice şi precizie, impunându-şi metoda. “Filo-

logia, indisolubil legată de atitudinea critică, este unul din cele mai esenţiale 

elemente ale spiritului modern [...]; filologia constituie marea diferenţă dintre 

Evul  mediu  şi  timpurile  moderne  [...];  Evul  mediu  a  avut  filosofi,  savanţi, 

poeţi, dar n-a avut filologi; de aici lipsa de atitudine critică ce îl lasă în faza 

de copilărie intelectuală [a omenirii].” (206) La porţile celor trei secole de 

Renaştere  italiană,  glorios  încheiate  cu  Galilei,  stă  silueta  luminoasă  a  lui 

Messer Francesco, personalitate marcantă a umanismului european. În prag de 

Trecento, Petrarca meditează asupra măreţei umane, neînţelegând cum piscul 

Ventoso al Alpilor, pe care tocmai îl escalada, s-ar putea apropia de grandoarea 

omului: “Şi înălţimea lui mi-a părut abia de un cot faţă de înălţimea sufletului 

omenesc” (207). Această revelaţie o are citind pe munte un autor antic. Totuşi, 

Petrarca este apreciat uneori ca un precursor al Renaşterii, datorită faptului 

că, pe alocuri, omul, ca personaj al paginilor sale, nu este pe deplin eliberat 

de umbrele medievale, confruntându-se fie cu zădărnicia fericirii terestre, fie 

păstrând  încă  pe  umeri  poleiala  angelică  (208).  La  antipodul  acestei  opinii 

se află cei care pledează pentru debutul Renaşterii de-a dreptul în epoca lui 

Carol cel Mare, în secolul al IX-lea, considerând obtuz că nu se poate vorbi 

de Ev mediu decât într-un context al tenebrelor şi că, prin urmare, renaşterea 

carolingiană este una autentică. Se pierde aici din vedere că “acel primitiv 

umanism, nerezultat din nici o reacţie la o formă de speculaţie filosofică, nici 

dintr-o  dorinţă  conştientă  de  o  renovatio  studiorum  sau  dintr-o  speranţă  a 

unei epoci de aur, [fiind o] spontană şi naturală dezvoltare a studiilor clasice” 

nu  poate  fi  unul  autentic,  lipsindu-i  tocmai  “noua  viziune  a  vieţii”  şi  fiind 

încă împovărat de scolastică” (209). Pe de altă parte, interpretarea nihilistă ar 

face ca, odată cu Petrarca, să părăsească scena Renaşterii şi a umanismului şi 

Boccaccio, Nicolaus Cusanus, Konrad Celtis şi mulţi alţii, până la Boccaccio, 

în pofida contraargumentelor oferite de concepţia şi activitatea lor. 

Recunoscându-i lui Petrarca – despre care Garin afirmă că, prin opera sa, 

“a fost aurora zilei noi ţâşnite din barbaria […] medievală” (210) – meritul 

de  deschizător  de  drum  al  umanismului  european  precum  şi  profunzimea 

spiritului, am dorit să situăm prezentul studiu al operei umanistului Nicolaus 

Olahus sub semnul creaţiei sale. Poemul alegoric Trionfi nu va fi fiind cea mai 

valoroasă operă petrarchiană, iar faptul că autorul a renunţat, elaborându-l, 

la latină, limba “maternă” universală a “republicii umaniste”, optând pentru 

italiană, ar putea fi considerat o atitudine nonconformistă pentru scopul ce 

ni l-am propus. Dar, dacă Lorenzo Valla dădea glas în Elegantiarul latinae 

linguae libri VI opiniei generale că latina clasică este “prima pură încarnare 

a gândirii oamenilor (211), arătând că “magnum ergo Latini sermonis sacra-

mentum  est,  magnum  profecto  numen”  (212),  ea  fiind  imuabilă  în  marea 

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

79

devenire universală, nu trebuie omis că zorii limbilor vernaculare aureolau 

deja,  pe  alocuri,  zenitul,  încât  Benedetto  Varchi,  în  L’Ercolano,  afirmă  cu 

mândrie că italiana este “nu corupere, ci generare” în raport cu latina (213). 

Apropiat  de  structura  sufletească  a  lui  Nicolaus  Olahus,  “ascet  erudit” 

(214)  ca  şi  acesta,  punând  contemplaţia  filosofică  în  slujba  vieţii  civice, 

Petrarca  surprinde  în  Triumfuri  concepte  umaniste  care  preocupă  frecvent 

cercurile gânditorilor vremii. Cele şase părţi ale acestei creaţii dau glas, într-o 

subtilă gradaţie, zbuciumului lăuntric înturnat înspre o superioară împăcare, 

neavând nimic de a face cu resemnarea sau blazarea. 

Laura tulbură inima poetului, făcând să triumfe Iubirea. Teluric neîmpăr-

tăşită, Castitatea ei devine dulcea mângâiere a solitudinii. Moartea prematură 

a  iubitei  zădărniceşte,  însă,  curând  şi  rostul  acestei  virtuţi  elogiate.  Poetul 

găseşte din nou alinare în triumful Gloriei menite să scoată nobleţea firii din 

ghearele pieirii. Dar puterea Timpului care trece peste toate cu tăvălugul face 

inutilă strădania muritorilor de a lăsa în urmă semne ale existenţei lor. Totuşi, 

în final, asupra caducităţii se ridică triumfătoare Eternitatea care nu cunoaşte 

început, nici sfârşit, nu are coordonate spaţiale, fiind absolută şi ducând mai 

departe mesajul poetic, fiind sinonimă cu divinitatea, perfecţiunea, logosul, 

armonia.  Şi,  pentru  că  Dumnezeu  înseamnă  Iubire,  în  loc  de  închiderea 

cercului, se constată generarea unei spirale; punctul ei de origine este iubirea 

(perisabilă), care tinde la veşnica Iubire. 

Nu intenţionăm să conferim acestui poem al lui Petrarca, de altfel mai 

puţin  recunoscut  decât  alte  scrieri  ale  sale,  valori  şi  semnificaţii  deosebite 

de  cele  care  îi  sunt  imanente,  însă  în  cercetarea  noastră,  Triumfurile  ne-au 

sugerat noi perspective, tocmai pentru că aduc în prim-plan concepte asupra 

cărora s-a meditat profund în epocă, umanismul căutând mereu să desluşească 

rostul  fiinţei  umane,  locul  său  în  univers,  legătura  sa  cu  Dumnezeu,  căile 

cunoaşterii, puterea raţiunii sale, limitele şi deschiderea sa către absolut.

În  acest  context,  şi  astfel  interpretând  conceptele  menţionate,  pentru 

a  urmări  creaţia  lui  Nicolaus  Olahus  în  lumina  umanismului  european,  a 

preocupărilor  epocii  pe  care  însuşi  a  îmbogăţit-o  prin  personalitatea  sa, 

fiindu-i parte integrantă, şi – dând crezare spiritelor proeminente ale vremii 

–  corifeu,  lărgim  perspectivele,  realizând  înlănţuiri  de  noţiuni,  conexiuni, 

sub  semnul  fiecăruia  din  cele  şase  triumfuri  ale  poemului  lui  Petrarca: 

iubire, castitate, moarte, glorie, timp, eternitate. Criteriul selectării lor este 

discutabil,  aflându-se  undeva  între  filosofic,  social  şi  poetic.  Dar  această 

subiectivitate  nu  încorsetează  înţelesurile,  ci  le  dă,  dimpotrivă,  libertate  de 

nuanţare, trecându-le, oricând este cazul, dincolo de vălurile permeabile ale 

unei  categorii  sau  ale  alteia.  Am  considerat  că  această  viziune  poate  fi  un 

cadru de studiu potrivit, întrucât pune în evidenţă comuniunea spirituală a lui 

---