82
ANTAL GYÖNGYVÉR
fizice şi morale. De la manierism, prin poeţii Pleiadei, prin du Bellay, se
ajunge la sinceritatea lui Shakespeare şi Michelangelo, adânciţi în cea mai
platonică meditaţie contemplativă.
Platon pusese în circulaţie, în Banchetul, androginul, desăvârşit prin
complementaritatea jumătăţilor. Platonizantă este şi regina Margareta de
Navarra, afirmând, printr-un personaj din Heptameron că: “Niciodată nu va
iubi desăvârşit pe Dumnezeu omul care n-a iubit desăvârşit una din creaturile
acestei lumi” (217). Canţonierul şi Triumfurile lui Petrarca aduseseră în
literatură iubirea statornică, dar “neconsumată”. În schimb, Boccaccio, în
paginile Decameronului şi ale Faceţiilor sale, lasă deplină libertate expre-
siei licenţioase, întrucât voluptatea [2*] înseamnă natural, iar celibatul
întruchipează nefirescul şi se cuvine desfiinţat. Pomponio Leto şi cercul său
roman necreştin exaltă, de asemenea, voluptatea, considerând că sufletul
are caracter muritor (218). Faţă de aceştia, Giordano Bruno distinge între
iubirile “vulgare” şi cele “naturale”; cele dintâi transformă omul în rob, în
sclavul propriei sale iubiri, în timp ce, prin adevărata iubire, omul “devine
un dumnezeu” (219). Deduce de aici că, dacă mărginirea omului generează
patimi [3*] ignobile (la acestea se va fi referit Aristotel, vorbind despre pasiuni
[4*], în care vedea “o potenţialitate pasivă” (220) care, consumându-se,
duce la plăcere [5*]), pătimirea izvorâtă din căutarea lui Dumnezeu este
eroică şi îl eliberează pe om. Giorgio Valla dedică noţiunii de voluptate un
tratat cu subtitlul Despre adevăratul bine, pledând pentru preţuirea trupului
[6*] care, capabil de a învia după moarte, dobândeşte dreptul la toate plă-
cerile (221). Exaltarea cărnii determină la Valla aprecierea că “mai mult
merită prostituatele şi bordelurile de la neamul omenesc decât sfintele şi
rezervatele fecioare” (222). Descoperirea, în 1418, a poemului lui Lucretius
creează largă deschidere epicureismului şi repune natura în drepturile sale.
Abstinenţa de la hdonh este considerată lipsită de sens, atentând la legile
firii. De epicureism este preocupat şi Ficino, în a sa De voluptate, precum
şi în pierduta Comentariola Lucretiana, însă la el voluptatea nu are accepţii
carnale, după cum, la Firenzuola, nici trupul nu are menire mai nobilă decât
să slujească drept instrument al spiritului, asemeni felinarelor, care lasă liberă
sau îngrădesc răspândirea luminii prin transparenţa lor (223). La fel admiră
Francesco Filelfo sau, înainte, Bracciolini, frumuseţea corpului, care este
încarnare a spiritului. Dimpotrivă, Bruno consideră că trupul întemniţează
sufletul: de aceea, până nu se dărâmă zidurile sale (aşa cum Acteon a fost
descarnat de câini), omul doar prin ferestrele ochilor va putea cunoaşte
divinitatea (224).
În comentariul Asupra iubirii, Ficino apreciază că “iubirea este dorinţa de
a cunoaşte bucuria armoniei [7*], adică a Frumuseţii” (225).
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
83
Artist al cuvântului, Nicolaus Olahus nu teoretizează conceptele. Opera
sa beletristică este, însă, mărturie a faptului că umanistul transilvănean a
fost spirit al spiritualităţii vremii, egalul celor mai luminate personalităţi ale
epocii, simţind, gândind şi scriind sub semnul aceloraşi idealuri, fiind, în
multe privinţe, un corifeu al acestui moment cultural.
Având o formaţie teologică şi pătruns fiind în toată fiinţa sa de credinţa
creştină, la Olahus iubirea telurică presupune un cadru social tradiţional.
Chiar şi în interiorul acestuia, foarte rar dă glas bucuriei carnale, iubirii
senzuale. Prietenilor angajaţi la împlinirea, prin iubire, a unui rost social le
dedică versuri mai îndrăzneţe, păstrând, însă, dincolo de intimitatea tandră
a cuplului, puritatea şi gingăşia, fidelitatea şi armonia care sfinţesc relaţia
dintre bărbat şi femeie. Numai într-un asemenea context rămâne nevinovată
voluptatea:
“
Nonne vides sponsam tacitam conducitur ad te,
Quae possit manibus terque quaterque premi,
Candida quae valeat, circumdare brachia collo
Mollibus et digitis tangere terga tua,
Basia quae infigat geminis haerentia labris
Te foveat grato dulcis amica sinu?
Amplexuque suo curas depellas inertes
Et cupiat femori consociari femur […]
Huius in amplexu tepido cum cumbere detur
Quid tibi fortuna haec gratior esse potest?” (226).
Aceasta este femeia pentru care Olahus, în numele prietenului său,
îl elogiază, în altă parte, pe medicul curant al reginei Maria, ca acela să se
îngrijească de împlinirea visului lui Danus, ca Mărgărinta să-i devină soţie
(227). Cunoscând interesul amicului său pentru formele armonioase, Olahus
îi face, într-o altă poezie, o picantă urare:
“Orta fuit pulchrae celebris discordia formae
Formosas inter caelicolasque deas. […]
At Venerem praefert aliis Idaeus adultor
Consequiturque Helenam praemia grata suam.
Et tibi propositae quum sint tres Dane sorores
Delige: quam Venerem praesuperare putes.
Sic tibi deliciae crescent et candida virtus […]
O turgent veluti dulces in vitibus uvae
Ubera, sic tumeant coniugis alma tuae.” (228)