Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
98 ANTAL GYÖNGYVÉR domoleşte disperarea reimsienilor: “His divorum admonitionibus, timore
Comentându-l pe Mannetti, Garin observă că acesta vede esenţa creşti- nismului deopotrivă în iubirea aproapelui şi în clemenţă [17*] (298). Urmând raţionamentul adepţilor contemplaţiei, se ajunge la concluzia că nici ei nu propovăduiesc ruperea searbădă a ascetului de mediul civic, ci, cum vădeşte Petrarca, aflarea prin introspecţie a căii către semeni, pentru a crea deschidere spre “ceterorum charitas”(299). Astfel, milostivul episcop de Rhemi încearcă extremele: să facă apel la acest sentiment, dacă i-ar însufleţi pe huni, pentru salvarea poporului său. Şi, pentru a da şanse mai mari reuşitei, cheamă în ajutor şi raţiunea, arătând că, după cucerirea cetăţii, invadatorii distrug de-acum propriile lor bunuri şi că îi ucid ca pe nişte vite nu pe cei trufaşi, ci pe aceia care li s-au supus; le aminteşte obiceiul ca învingătorii să-i cruţe pe învinşi, mai ales că victoria le este dată prin voia Domnului: “Video ego, milites fortissimi, vos a verorum fortiumque militum sanguine longe degeneravisse, ac mansuetudinis, quae plerisque etiam feris animantibus natura inesse solet, omnino esse immemores. Cuius si vel minimam partem aliquam haberetis, non certe victoria, quae victis saepe parcere, et in solos superbos saevire consuevit, insolesceretis: nec crudelitatis progrederemini, ut omnia ferro delere, quam in usum vestrum conservare malletis: quasi alterius, non vestrae iam ditionis sint, quae nunc non viribus magis vestris, quam Dei permissione consequuti estis. Prae subito furore haud animadvertitis, et populum omnen in servitutem, et opes, aliaque omnia nostra in vestrum ornamentum, potita urbe, cessisse: populus Christianus supplex ad genua vestra accidit, salutem a vobis precaturus. Caeterum vos obvium quemque sicuti pecora trucidatis, praeter omnem pietatis humanae morem” (300). Înainte de aceasta, Eutropia, sora lui Nicasius, implorase şi ea clemenţa dumnezeiască, rugându-se împreună cu episcopul: “ut Dei iram […] placarent atque eius misericordiam, supplicibus omnibus prae- sentem consequerentur” (301). Asemenea gânduri înţelepte, exprimate cu aceeaşi dibăcie, dau strălucire şi cuvintelor Papei Leo, care îl întâmpină pe Attila la porţile Romei, împreună cu alaiul consulilor şi senatorilor, de astă-dată cu succes: “Magna olim, rex invictissime, Romanorum, totius orbis victorum, erat gloria. Romani dare victis veniam, supplices in fidem amicitiamque recipere, victoriam mise- ricordia lenire solebant. Quibus rebus Imperium, opesque augebant: famam vero ac gloriam nominis sui immortalem faciebant […]. Caeterum mutata rerum vice, quod nobis eripuit, id tibi, rex Atila, nunc fortuna tribuit […]. Populus Romanus olim totius mundi dominus, a quo multi ante populi ac reges NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 99
iura legesque petebant, nunc tua ductus potentia, supplex ad te venit, pacem a te petiturus, et omnes quas velis sponte subiturus pacis conditiones, modo tua nos dignos putes misericordia, fide, amicitia. […] Sua sponte tua est Roma, nos tui sumus, tua omnia sunt, quae nostra […]. Age, igitur, rex potentissime, qui in hunc diem alios vincere solitus es, nunc tu te vince […]. Nulla re propius immortalitate accedere, Deoque esse simillimus, quam parcere humilibus, et misericordiam petentibus impartiri” (302). Roma va fi salvată, însă, nu doar prin invocarea carităţii, ci şi prin intervenţia supranaturalului. Poate că luminoasa siluetă a venerabilului bătrân ţinând în mână sabia dreptăţii nu i s-a arătat, în 476 şi lui Odoacru. Şi nici prin Rhemi nu va fi trecut, de vreme ce masacrul de neînchipuit al hunilor şi-a extins ororile şi asupra celor adăpostiţi în templu. Lipsa de îndurare din timpul războiului dintre Carol Quintul şi Francisc I o deplânge Olahus în al său Imn de mulţumire către Dumnezeu pentru pace, fragmentar şi neterminat, în care, de asemenea, templele sunt sacrificate:
“Viribus his regis, non moenia celsa resistunt Non arces fortes; ullaque firma domus. Culmina praecipitem subeunt excelsa, ruinam Aequanturque humili, tecta superba solo. Non tua templa, Deus, multis venerata diebus Tuta fuere quibus parcere mite fuit Sed sacris passim magnae de sedibus urbis Atque locis aliis, diripiuntur opes. Nulla fuit ratio, nullum discrimen amici Et fratris chari gratia nulla fuit. Caedibus intereunt saevis, non pauca virorum Corpora: et effuso, terra cruore madet.” (303) Împresurat de moarte, de tot răul vieţii, poetul, cu sufletul frânt, înalţă, în cele din urmă, ruga sa de îndurare dumnezeiască:
“O, Lux atra, mihi meis maligne Rebus iam precor abstine severis, Heu, a mortibus anxiisque damis.” (304) Că smerenia atrage după sine clemenţa sau, cel puţin, că ar trebui să se întâmple astfel, o ştiau prea bine pontifii evocaţi de umanist. Iar Attila, deşi abătându-se adesea de la acest principiu omenos – a făcut-o şi la Rhemi, şi la Ravenna, până la urmă – beneficiază, totuşi, în portretul pe care Olahus i-l face, de atributele unui rege care cu cei supuşi ştie să fie milostiv: “Erga superbos ferox, supplices vero facilis et misericors” (305). La Trecae, nu o Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|