102
ANTAL GYÖNGYVÉR
omni utriusque fortunae eventu aequa vobiscum sum usus conditione” (315).
În baza acestora, oştenii vor şti că nici în momentul de cumpănă al următoarei
grele bătălii regele nu îi va părăsi şi că pot conta pe vitejia şi sprijinul său
efectiv în toiul luptei, Attila fiind „primus inter pares”.
Încheind istoria hunilor printr-o micromonografie a secuilor, descendenţi
ai acestora, Olahus pogoară din seminţia strămoşească crezul lor legat
de egalitate: „Volunt se omnes haberi ingenuos, utpote qui sint veterum
Hunnorum reliquiae […]. Minimus eorum eam habet inter eos immunitatem,
quam maximus” (316).
Egalitatea, extinsă de la social la filosofic, este şi subiectul cugetării poe-
tului elegiac Olahus în versurile dedicate fratelui stins din viaţă. În faţa morţii
care trece cu tăvălugul peste averi şi puteri, toţi sunt la fel:
„Omnibus est enim miseris mortalibus aeque
Obvia mors atra, et stat sua cuique dies,
Quam nec opes Croesi possunt superare superbae
Nec regum fortes Herculeaeque manus.” (317)
(De aceea, şi bogatul şi trupeşul cardinal Erhardus Marchus sfârşeşte
într-o mică urnă.)
Ideea, extinsă şi asupra valorilor spirituale, poate fi regăsită şi în elegia
la mormântul lui Erasmus, care, în pofida geniului său, este răpit de moarte,
asemeni oricărui alt muritor:
„Quid iuvat at lachrymis nostros augere dolores
Tundere immiti pectora nostra manu,
Stamina cum filent tristes scindantque sorores
Obscuris pariter conspicuisque viris?
Nec datur iniusti quemquam transcendere fati
Limina, namque hominum stat sua cuique dies.” (318)
De aceea, buna înţelegere şi toleranţa [20*] se cuvine să domine întreaga
societate. În context european, întruchipare a acestora, Erasmus refuză să
treacă de partea vreunui rit creştin, găsind că nici unul nu este tolerant, ci lasă
deopotrivă ca fanatismul să le învrăjbească. Luther încalcă crezul de toleranţă
al umaniştilor, prin permanenta sa răfuială cu catolicii, cu Thomas Müntzer şi,
până la urmă, şi cu Erasmus. În schimb, Lorenzo Valla este adeptul deplinei
toleranţe religioase, în timp ce Thomas Morus pune toleranţa printre legile
care stau la temelia cetăţii sale ideale. La Comenius, pregătind iluminismul,
toleranţa are câmp şi mai larg, fiind mai generoasă prin extinderea sa, dato-
rită educaţiei, asupra întregii societăţi şi având multiple aspecte. Dacă în
Şcoala pansofică, adică, laboratorul înţelepciunii universale pleda pentru
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
103
colaborarea, mai întâi, a tuturor ţărilor europene, apoi, a lumii întregi, în
Marea didactică este propovăduitorul şcolii universale, făcând educaţia acce-
sibilă tuturor, fără nici o discriminare.
Arhiepiscop catolic şi organizator al Contrareformei, Nicolaus Olahus
rămâne, pare-se, în urma concepţiilor liberale ale vremii sale. Totuşi, este de
remarcat că dacă, prin calitatea sa de sacerdot, nu se poate alătura spiritului
novator, care – trebuie spus – de multe ori degenerează în acelaşi fanatism,
ci are datoria sacră de a rămâne apostolul bisericii sale, dincolo de însemnele
puterii pontificale, el rămâne prietenul de o fidelitate dusă până la ardoare
al lui Erasmus, atunci când acesta este trădat chiar de ai săi, când, tocmai
datorită toleranţei sale religioase, mulţi se dezic de el. Este evident, deci, că
Olahus a înţeles că valoarea umană este mai presus de convingerile religioase
şi că lipsa sa de sincronizare este una imanentă statutului său teologic, în baza
căruia întreprinde inimos cele necesare perpetuării catolicismului. În scrierile
sale literare, însă, rămâne obiectiv şi tolerant, fapt vădit, printre altele, şi de
zugrăvirea în culori vii a cosmopolitismului [21*] local: „Oppidem ipsum
Budense celebre est, Italis, Germanis, Polonis, et nostra haec aetate, Turcis
quoque, mercatoribus eo confluentibus, veluti ad totius Hungariae emporium”
(319); „Pesthum civitas, incolis, partim Hungaris, partim Germanis frecvens”
(320). În Hungaria este surprins şi peisajul cosmopolit al Cassoviei („Haec
civitas, non minus pulchra, quam munita est, civilitate et incolarum comitate
inclyta, olim frequens emporium, quo non modo Hungari, sed etiam Poloni
et prelaeque aliai Septentrionis nationes confluebant.” (321)) şi al oraşului
Vizkele („Hanc incolunt Hungari, Germani, Bohemi.” (322)); sub izvorul
Garanului există patru localităţi unde se vorbeşte maghiara, germana şi slava
(323); consemnând că saşii din Transilvania celor patru neamuri („In hac sunt
quatuor genere nationes: Hungari, Siculi, Saxones, Valachi.” (324)) plătesc
regelui impozite prestabilite, scriitorul remarcă inadvertenţele fiscale ale
regimului („Saepe tamen, maior legitimo ab eis exigitur.” (325)). Iar ultimul
pasaj al lucrării este un veritabil corolar, adus la zi, al universului cosmopolit,
al peisajului etnic pestiţ caracteristic spaţiului geografic descris: „Totius
Hungariae regnum continet in se, nostro hoc tempore, diversas nationes: Hun-
garios, Alemannos, Bohemos, Slavos, Croatos, Saxones, Siculos, Valachos,
Rascianos, Cumanos, Jazyges, Ruthenos, et iam postremo Turcas” (326).
Atenţia acordată de scriitor acestui aspect este justificată şi de deschi-
derea umanismului către internaţionalitate, personalităţile epocii fiind consi-
derate şi considerându-se „cetăţeni ai lumii” (ca Erasmus, în cunoscuta
scrisoare adresată lui Ulrich Zwingli (327)), căci adevăratul umanist, „care
aparţine întregii Europe erudite mai curând decât unei singure ţări, poartă în
el caracterul cosmopolit al viitorului filosof din secolul al XVIII-lea” (328).