Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
108 ANTAL GYÖNGYVÉR finului său, iar scopul este de a opune morţii viaţa, prin atitudinea profund altruistă de a nu pune propriile trăiri mai presus de cele ale prietenului drag, de a nu se lăsa copleşit de propriul său doliu, când inima prietenului freamătă de bucuria de a-şi avea primul copil. Cel mai amplu poem olahian este împodobit cu irizări mitologice şi poate fi privit ca o abia voalată consolatio, concepută după regula artei. În alternanţa viaţă-moarte, lumină-întuneric, acum era timpul luminii; momentul nici unei morţi nu este lipsit de isonul exaltării unei noi vieţi:
Alteori, prietenia este surprinsă într-un context mai puţin sobru şi cu mai puţine semnificaţii filosofice. Într-o scurtă digresiune autobiografică a
de Cornelius Duplicius Scepperus, consilierul secret al lui Carol Quintul, care, trecând prin aceste ţinuturi, o relatează, „între alte discuţii amicale” – „inter alia nostra amica colloquia” – prietenului său valah, aflat în Ţările de Jos (341). Cea mai arzătoare prietenie, care îl călăuzeşte pe Olahus în peregrinările sale este, însă, cea care îl leagă de Erasmus. La rândul său, marele umanist, nu al Olandei, ci al întregii Europe, echivalează personalitatea lui Nicolaus Olahus cu însăşi ideala prietenie, negăsind în el nici un cusur, dorind fierbinte să-l întâlnească, pe calea corespondenţei neputându-şi ostoi adânca sete de integritate spirituală întrupată în acesta. Din admiraţie pentru umanistul valah, Erasm îşi aşterne masa aşezând întotdeauna un tacâm şi pentru prietenul său absent. Cum aspiraţia lor comună de a se întâlni nu s-a împlinit prin soartă, Olahus, în Elegia la mormântul lui Erasmus de Rotterdam, deplânge această incredibilă neşansă, evocând pregătirea întrevederii dintre el şi cel cu care era îngemănat prin virtuţi, pioşenie şi secrete fidel păstrate.
„Iungebant animos nostros virtusque fidesque, Suadebantque simul vivere deinde mori. Mutua de variis hinc venit epistola rebus Aedes at nostras nunc reticenda mihi. […] Tam gratum cunctis igitur mea littera, quando Et movet et magnis sollicitat praecibus, NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 109
Ecce suum reditum fuerat iam iamque futurum Pollicitus, chartis pluribus ipse suis, Atque etiam puri reticenda silentia cordis, Adscripsit digitis multa notata mihi. Iamque parabat iter socios invisere charos Natalesque lares et sibi dulce solum, Invida sed Lachesis fatalia stamina rupit, Athropos et pressit fila resecta manu […] O nimium felix essem, si fata dedissent Cernere viventis lumina chara viri!” (342). Şi regele hun îşi are prietenii săi – câţiva apropiaţi care ştiu mai multe despre zbuciumul său sufletesc decât restul armatei, căreia Attila îi prezintă starea de fapt mereu în culori mai senine, pentru a nu o descuraja. Bunul orator nu dă greş procedând astfel, dar în puternicul rege există slăbiciunile omului, îndoieli, temeri, dorinţe, care trebuie împărtăşite celor intimi şi de încredere: „Hac exhortatione recreatis parumper militibus, ipse nihilo secius
În alte situaţii însă, prietenia invocată de căpetenia hunilor este pură viclenie. Judecând că războiul de cucerire a Galiei îi va pune la grea încercare armata, Attila încearcă să-l ispitească pe Theodoricus, regele vizigoţilor cu prietenia sa: „Mittit igitur ad eum legatos, qui dicerent, se venisse in Galliam,
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|