Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
110 ANTAL GYÖNGYVÉR praeclarius, aut ad imperia diu conservanda tutius sibi visum, quam beneficio et benvolentia, ubi eius sit facultas, animos regum sibi faventes facere. Igitur in primis se cupere amicitiam et foedus cum eo inire, ab omni bellorum motu eum abesse: sibi cum solis Romanis belli esse causam, qui ab initio Hunnis insensi semper fuissent” (344). Face acest lucru, deoarece, în timp ce asediază Aurelia (Orléans), află prin iscoade că împăratul Valentinianus desemnase pe detemutul Aëtius să-i oprească invazia şi că acela chemase deja la arme numeroşi aliaţi. Temerile lui Attila sunt îndreptăţite, dar tardive: Theodoricus îi refuză prietenia, trece de partea romanilor, iar în Câmpiile Catalaunice armata hună are de suferit cea mai grea înfrângere. La rândul său, Aëtius, în vicleana sa dorinţă de a-l abate pe răzbunătorul Trasimundus de la atacarea taberei hune – care luptă, în caz că i-ar fi adus tânărului rege victoria, l-ar fi putut întoarce împotriva romanilor – construieşte un discurs extrem de iscusit, bine calculat, în care nu uită să pomenească, în răstimpuri, de „prietenie”, motiv pentru care, deloc bănuitor, vizigotul se lasă uşor lămurit, întorcându-se la Tholosa: „Foedus amicitiae […] me hortatur, rex Trasimunde, ut quod tu ob aetatem iuvenilem […] parum animadvertere potes, id ego tibi in memoriam redigam. Hostes invadere, castra eorum expugnare […] magnae sunt virtutis […] animi indicia […]. Verum si vires nostras, magna superioris pugnae attritas calamitate […] diligentius animo revolveris […] difficile deliberatu est quid melius utiliusque sit factu […]. Equidem in tua societate, amicitia, fide, constanti permansurus sum animo […]. Verum maiorem nos non modo utilitatem sed etiam laudem consequuturos existimaverim si militum nostrorum reliquias in futurum nostrorum usum, imperiisque nostri tutelam integras conservaverimus” (345). Punctul forte al pledoariei lui Aëtius este tocmai rostul resturilor armatei vizigote, în cazul în care puterea lui Trasimundus ar fi uzurpată de fratele său, Valamirus, rămas acasă. Dacă înainte de expediţia din Italia, Attila, în numele „prieteniei” cu aliaţii se angajează la toate vicisitudinile războiului pentru a spori stăpânirea hună, forţă persuasivă au şi adevăraţii prieteni ai regelui, atunci când reuşesc să-l aducă la gânduri mai bune, abătându-l de la intenţia distrugerii oraşului Brixia.
Alături de iubirea aproapelui şi de prietenie, devotamentul (fidelitas) [24*] constituie o altă „podoabă a sufletului”. Castiglione, discutând dilema curteanului cinstit de a face pe plac seniorului corupt, împotriva propriilor convingeri, găseşte că „sufletul aceluia care are grijă să facă astfel încât prinţul său să nu fie înşelat de nimeni, să nu-i asculte pe linguşitori, nici pe clevetitori, nici pe mincinoşi, ci să cunoască binele şi răul, îndrăgind pe cel dintâi şi urând pe cel de-al doilea, sufletul aceluia […] tinde către o ţintă desăvârşită” (346). NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 111
Olahus, în câteva rânduri fugare de epigramă, se miră de ce cognomenul lui Philippus Niger, consilier al regelui Carol, nu este legat de cea mai de preţ trăsătură a caracterului său, devotamentul, şi pune această ironie a sorţii pe seama „limbii uşuratice a oamenilor”, adăugând admirativ:
„Est aliud possis quo tu cognomine dici Candida qui virtus candidiorque fides.” (347) Iar în a doua poezie a ediţiei, adresată, în numele lui Jacobus Danus, lui Villega, „economistul domnului Georgius, episcop de Brixia”, Olahus creează imaginea perfectei simbioze între slujitor şi stăpân, dând celebre exemple din mitologia antică, pentru ca apoi să-l imboldească pe Villega să-şi dobândească nemurirea prin fidelitate. Mesajul ar fi că nu este sub demnitatea nimănui a sluji cu devotament pe altcineva, de vreme ce aceasta sporeşte gloria amândurora:
Nicolaus Olahus – devine prin acrostihul şi conţinutul ei alfabetul unei critici sociale ingenue; poetul, într-un stil gnomic, dar şi cum umor amar, devoalează corupţia atotstăpânitoare a curtenilor. Pare că, un duh rău a transpus toate preceptele lui Castiglione spre a crea un nou curtean, cât se poate de grotesc. Alfabetul debutează cu o consideraţie satirică asupra devotamentului curtea- nului:
„ Aulae eadem est omnino fides, quae mobilis aurae.” (349) Parcurgând întregul alfabet şi având în vedere că cele reproşate curteanului sunt, în ultimă instanţă, lipsuri imputabile omului, în general, societatea ar
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|