112
ANTAL GYÖNGYVÉR
putea fi asemuită cu tumultuosul Olimp, plin de intrigi şi slăbiciuni, căci
numai acela a fost creat după model teluric, în timp ce împărăţia creştină a
cerurilor este perfectă, imuabilă şi eternă în comparaţie cu eroica lume [25*]
a epigonilor. Sau, cum i se pare lui Matteo Palmieri, în La città di vita, este
„teatrul ultimului act al dramei divine” (350), piesa fiind mereu în devenire,
deoarece regizorul este liberul arbitru. Chiar şi cetatea lui Morus se vrea una
laică, însă ideal-utopică. Atent privită însă, se constată că arhitect i-a fost un
muritor.
În timp ce Boccaccio este partizanul declarat al vieţii mirene, Montaigne
devine glasul conştiinţei de sine a omului, în această epură a lumii lumeşti.
Singurul căruia, punte fiind între cer şi pământ, ea nu-i mai este accesibilă (iar
cea divină încă nu) este sacerdotul.
Clara de Újlak îi lasă moştenire fiului său, episcop de Iaurinum (Györ)
asemenea învăţătură despre lume:
“Iustitamque colas, sancta pietate refertam,
Et te mundani non trahat aura soli.
Qua Deus aeternus voluit venerariter, hic sit.
Maxima cura tibi, relligionis amor;
Viribus hanc authem placidae consistere mentis,
Corporis haud habitu splendidiora puta. […]
Caelitus est cuius tradita cura tibi.” (351)
În viziunea lui Leon Battista Alberti, “favoarea lui Dumnezeu se întru-
pează în prosperarea
bunurilor terestre” [26*] (352). Acestea îi apar vitale lui
Leonardo Bruni, în timp ce un personaj al lui Poggio Bracciolini apreciază
că pofta de bani este cel puţin naturală: “şi să nu-mi obiecteze vreunul din
acei grosolani ipocriţi paraziţi care se învârt pe aici vârându-şi hrana fără să
muncească şi să se ostenească, sub pretextul religiei, predicând altora sărăcia
şi dispreţul de bunuri” (353). Tot el oferă o definiţie a banului: “nervul
necesar pentru stat” (354). Scriind împotriva serbedei asceze, Salutati crede
că “Domnul l-a îndrăgit mai mult pe Iacob cu cei doisprezece fii ai săi, cu
două soţii, cu atâtea turme, decât pe cei doi Macarie, decât pe Teofil, decât pe
Ilarion” (355). Palmieri gândeşte, deopotrivă, că “bogăţiile nu se dispreţuiesc,
trebuie însă să ne stăpânim lăcomia; în mijlocul belşugului şi abundenţei, vom
trăi astfel liberi şi mulţumiţi” şi că “merită să fie lăudat acela care îşi sporeşte
cu meşteşug patrimoniul său fără a dăuna altora” (356). Cristoforo Landino
recunoaşte rostul banului în negoţ, însă e indignat de cămătărie. La fel,
Giovan Battista Gelli, în Circe face acest reproş: “aţi găsit banul […] mijloc
desigur foarte frumos şi foarte potrivit pentru schimbarea lucrurilor, dar, în-
trucât el conferă atâtea comodităţi vieţii noastre, îl iubiţi atât de tare, încât el
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
113
este pricina oricărui rău sau bine dintre voi” (357). De la Erasmus, creştinul
a învăţat că bunurile sale sunt “primite de la atotputernicul Dumnezeu”
şi că “sunt ale tuturor” (358). Şi cetăţenii soarelui îşi sporesc proprietatea
obştească, cea privată fiind exclusă. Numai utopienii se abţin de la agonisire,
în timp ce călugării telemiţi se îngrijesc, şi ei, de bunăstare.
De acord cu cei care apreciază bunurile lumeşti şi împotriva convingerii
lui da Vinci că “nu se poate numi bogăţie aceea care se poate pierde” (359),
Iacobus Danus, amicul lui Olahus, este văzut de poet în plin răsfăţ al firii
muritoare. Un trai îmbelşugat îi va fi asigurat de socrul său Dilfus, în timp ce
el se va lăsa fără griji în voia desfătării:
“
Et tibi propositae quum sint tres Dane sorores
delige: quam Venerem praesuperare putes
Sic tibi deliciae crescunt et candida virtus
Ditabitque tuam Dilfus abunde domum.” (360)
În casa lui Emeric de Calna, bogăţia ce poate fi admirată cu ocazia naşterii
fiului său, deşi, în parte, rod al imaginaţiei poetului şi recuzită artistică impusă
de cadrul mitologic şi de solemnitatea momentului, lasă, totuşi, să se înţeleagă
că prietenul umanistului nu este un om de rând şi că dispune de stare; alaiul de
invitaţi vădeşte, de asemenea, gusturile unei lumi avute, bogăţia fiind sporită
şi de cadrul natural:
“[…] Tectum laeti properamus amicum
Ingredimurque piam limina nota domum
Vestibulum ante ipsum, quem maxima turba virorum
Constiterat: dominum quisque manendo suum
Sericiis fulgens lanisque rapacis Iberi
Gallia quas dives, Anglia quasque dedit. […]
Ingeminant famuli plausum famulaeque sequuntur.
Et totum complent cantibus ultro diem
At domus interior pictis constrata tapetis
Herbis et violis floribus atque rosis
Spirabat gratum casiique et divite nardo
Ac thuris lacrimis et bene olente croco […]
Aedibus in mediis mensae sternuntur onustae
Bissenae dapibus, somniferoque mero
Accumbunt iuvenes pariter Dominae proceresque
Ut Baccho decorent laeticiaque diem.
Adstat Calninus gemmis insignis et ostro
Et pateras manibus servat utriusque duas