128
ANTAL GYÖNGYVÉR
fiul său celebrează răspândirea cărţii: “Te întâmpină pretutindeni dughenile
de cărţi de tot felul, încât sunt înclinat să cred că nici pe vremea lui Platon,
Cicero sau Papinian învăţătura nu era mai la îndemâna oamenilor decât
astăzi” (417).
În rândul cărţilor, un loc aparte ocupă Sfânta Scriptură. Văzând o paralelă
între aceasta şi natură, Pico afirmă că “ambele sunt cărţi ale lui Dumnezeu,
scrise cu caractere diferite” (418). Pentru Campanella însă, doar “natura
e cartea sacră a Domnului”, în timp ce “Scriptura e cartea sacră a omului,
inspirată de divin” (419).
Concepând poezia dedicatorie a volumului de versuri aparţinând priete-
nului său Danus, Olahus închină cartea mai întâi “sfintelor zări ale zeilor”,
cititul fiind o plăcere divină:
“I liber et rapidis volita super aethera pennis
Ac celeri cursu sidera celsa pete.
Quando Deum sanctos superum satiaveris aures
Laetitia et caelum moveris omne nova.” (420)
În viziunea umanistului Olahus cartea este un luminator al muritorilor, un
bun public al celor tineri şi bătrâni. Ea înseamnă cunoaştere, dar şi delectare,
iar pentru autor, nemurire:
“Flecte dehinc cursum et mortalia corpora lustra
Ac solidae terrae fertiliora loca.
Voluarisque manu gratus placitusque libellus
Et volite rursus mille per ora virum
Nec te dispiciant lepidum juvenesque senesque
Nec querulae matres virginesque chorus.
Plurima sunt etenim iucunda negotia rerum
Scripta tuis chartis, quae didicisse iuvant. […]
Aeternamque tuo nomen conquire poëtae
Fac Dani vigeat nomen ubique tui.” (421)
Aceeaşi admiraţie i se cuvine şi lui Franciscus Craneveld care, cu
ajutorul prietenului său Olahus, doreşte să-şi publice într-o carte poemele, pe
care umanistul le apreciază pentru spiritul lor formativ:
“Adde quod eximium formas in principe vero
Ingenium, ut bellum tractat et arma gerat,
Praeter ea numeras ut concilientur amici
Moribus et claris concilietur amor.
Quid placidam deceat pacem per tempora cuncta
Virtutesque omnes cum pietate doces.” (422)
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
129
Preluând ideea acreditată de antici că fără istoriografie evenimentele
omenirii s-ar pierde în noianul timpului, Olahus îl îndeamnă pe Franciscus
de Burgundia să-şi “acordeze lira la virtuţile pioase ale lui Erasmus”, aşa cum
nici Homer nu a lăsat uitării faptele eroilor greci:
“Insignes clari si non Agamemnonis artes
Homerus aut Achilles esset ordine
Complexus, minime possent praestantia facta
Reges ducesque horum sequi nunc sedulo.” (423)
În acelaşi sens, lăudând lira lui Franciscus de Craneveld, poetul-cronicar
al lui Carol V, cum Naso fusese, discret, al lui Octavianus, Olahus prevede şi
nemurirea poetului care a consemnat istoria pentru posteritate:
“Clarus et illius [Nasonis] numerus Octavius ille,
Noster hic iste tuis sic celebratus erit.
Natalesque lares magnaque facta simul,
Desine cunctari et doctas prohibere camaenas.
Quin procul hinc volitent, multa per ora virum
Caesaris ut meritas decorant sua carmina laudes,
Nomine sic huius tu quoque clarus eris.
Inclita si Caroli super aetherea fama manebit,
Et tua crede mihi musa perennis erit.” (424)
Tot astfel, în prima poezie a ediţiei, acelaşi îl sfătuieşte pe Cornelius
Graphaeus Scribonius, deşi lăudându-i versurile bucolice trimise reginei
Maria, să se întreacă pe sine, consemnând mai degrabă faptele de vitejie ale
regilor contemporani, aşa cum şi Vergilius Maro a trecut de la “plectrele rus-
tice” la “faptele de armă ale bărbaţilor”:
“Quare age qui vincis doctissima pectora vatum
Vice suaviloquam teque tuamque lyram.
Quod fiet quando ruralia plectram relinquens
Magnum regum forcia facta canes. […]
Plurima matteries dabitur tibi magna canenti,
Non deerunt musae Caesaris acta tuae.
Nam domuit vastam Lybia, Gallosque rebelles
Europae dominus, mox Asiam adiiciet.
Laudando rabidi nobis fera proelia Martis
Vates priscorum et te superare potes.” (425)
Şi pentru Olahus, cea mai nepreţuită carte este, însă, Biblia. Aceasta re-
prezintă, pentru însuşi corifeul umaniştilor, Erasmus, obiectul unui stăruitor
studiu: