Nicolaus olahus

120

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

ce ţin de Altenburg prind raci şi îi duc cu carele la Viena, spre vânzare: “Tanta 

[cancrorum] prehenditur copia, ut coloni soleant, multis palustri, Viennam, 

vicinam eis civitatem venundandos invehere” (386). Sârbii din Transilvania 

îşi  permit  mărinimoasa  ospitalitate  datorită  bunăstării  obţinute  prin  asidue 

munci  agricole.  Cumanii  au  o  îndeletnicire  aparte  în  ţinutul  lor  neprielnic 

agriculturii; ei se îmbogăţesc crescând animale: “Alunt pecora et equorum 

greges ex quibus opes, non parvas, sibi comparant” (387). 

Cei care dispun de cele necesare traiului îmbelşugat îşi iubesc viaţa şi îşi 

trăiesc zilele bucurându-se de fiecare clipă. Perisabilitatea umană impune, de 

aceea, fără a-l numi, epicureismul [27*]: carpe diem. 

Moştenit  de  la  Horatius,  motivul  poate  fi  regăsit,  între  mulţi  alţii,  la 

Spencer, Lorenzo di Medici sau Tasso, în al cărui Ierusalim liberat, versuri 

suave invită la trăirea exuberantei tinereţi:

   

“O, tineri! Cât april vă-mbracă-n strai

   

De primăvară plin de flori şi verde,

   

Virtutea nu vă amăgească, vai, 

    

Nici gloria ce mintea crudă pierde! […]

    

De ce, nebuni, zvârliţi prea scumpul dar,

    

Ce şi aşa-i prea scurt, al tinereţii?” (388).

Personalitate reprezentativă a epocii, Lorenzo Magnificul, pune în circu-

laţie  titluri  precum  Vânătoarea  cu  şoimul,  Cântece  de  carnaval,  Ospăţul, 

Beţivanii,  Triumful  lui  Bacchus  şi  al Arianei,  în  care,  însufleţit  de  cel  mai 

autentic epicureism, răsună refrenul – după părerea exegeţilor – melancoliei 

pentru “prea scurta splendoare a Renaşterii înseşi”:

   

 

“Tinereţi diamantine,

   

 

 

cum vă petreceţi iute! Cine 

   

 

vrea să fie vesel fie:

   

 

 

ce e mâine nu se ştie!” (389).

 

“

Quam  minimum  credula  postero”  –  spunea  Horatius,  îndemnând  la 

trăirea clipei. 

 O modalitate de petrecere plăcută a timpului liber constituie, în paginile 

lui Olahus, vânătoarea. Scriitorul transmite posterităţii imaginea reginei Maria 

care, gonind vânatul, o întrece în pricepere pe însăşi Diana, zeiţa vânătorii: 

   

“Jam movit regina suos ad pascua gressus

   

 

Et campos virides deliciasque suas.

   

Insequitur timidos lepores cervosque fugaces, 

   

 

Et vacuum raro sustinet esse diem 

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

121

   

Saepe Diana truci vibrat venabula feros

   

 

Saepius at multo conficit ista feras.

   

Non igitur temere hanc Mariam praeponimus illi,

   

 

Sic illi haec praestat, vincit ut illa feras.” (390)

Insula Csepel pe care o face Dunărea mai jos de Buda îi aparţine reginei. 

Decorul  mirific  abundă  de  zburătoare,  sălbăticiuni,  păduri,  crânguri,  vii  şi 

păşuni. Peste acestea, străjuie palatul. Toate, ale reginei. Cadrul în care uma-

nistul, secretarul ei personal, o surprinde pe regină pare a fi suficient sieşi: 

locului – spune Olahus – nu-i lipseşte nimic pentru desfătare. Insula i-a găzduit 

“în dulce încântare”, adesea, pe Ludovic II şi pe soţia lui: “Principibus meis, 

tam in venationibus et aucupiis, quam aliis rebus, animum recreatibus, dum 

nonnunquam ab aliis absoluti gravioribus negotiis, animi gratia eo divertere, 

magnum amoenumque praebuit oblectamentum” (391). 

La băile termale regale de la poalele stâncii Sf. Gerard, în apropierea cetăţii 

de scaun maghiare, ocolul vânătoresc regal Nyék, cu pădurea şi pajiştea sa 

bogată în sălbăticiuni, descreţeşte şi el frunţile princiare: “Ad Septentrionem, 

ferarium  est  regis,  cui  nomen  est  Nyék,  cingens  vallo,  non  tantum  silvo-

rum montem, sed prata etiam latissima, in ambitum trium milliarium Hunga-

ricorum,  feris  variis  abundans”  (392).  Un  alt  ocol  vânătoresc,  menit  să 

facă agreabilă petrecerea timpului liber al înaltelor feţe bisericeşti, există în 

apropiere de Strigonium, aparţinând arhiepiscopiei, împreună cu “o minunată 

grădină”.  Dar,  dincolo  de  acestea,  pădurile  şi  câmpiile  bogate  oferă  oricui 

posibilitatea de a captura animale şi păsări, deoarece: “In locis fere singulis 

Hungariae,  ea  est  ferarum,  tam  maiorum,  quam  minorum,  omnis  generis 

copia,  ut,  sicuti  aves  qualescunque,  ita  feras,  tam  nobilitas,  quam  plebes 

aeque passim venentur, aucupenturve, quisque in suum, tum usum, tum volup-

tatem”  (393).  Ţinutul  Timişului,  până  la  Samandria,  cetate  a  turcilor,  este 

vestit  pentru  sălbăticiunile  sale.  Însă,  din  cauza  situaţiei  belicoase,  ambele 

părţi au de suferit de pe urma primejdiei reciproce, încât vânătoarea nu este 

posibilă decât în cete mari: “In hoc vasto campo, a Temesvar arce, usque ad 

ripam Danubii, e regione cuius Samandria arx Turcarum ad meridiem sita 

est, in latitudinem duodecim et amplius milliarium Hungaricorum protenso, 

saepe visus esse dicitur grex cervorum, cervarum et damarum, trium quatuor 

et plurimum millium. Quarum venatio, nec nostris tuta est a Turcis, nec illis a 

nostris, praeterquam trecenti pluresve egressi fuerint equites” (394). 

Din cauza imensei bogăţii de păsări, locuitorii acestor ţinuturi nu se ating 

de acelea care în alte ţări, ca Belgia sau Franţa, sunt preţuite drept delicatese, 

ci  se  hrănesc  cu  altele,  mult  mai  gustoase:  “Phasianorum,  perdicum,  et 

sylvestrium  et  campestrium,  gallinarum  sylvestrium,  turdorum  et  aliarum 

quoque nobilium diversarumque avium ea abundantia, ut in his Hungariae 

---