Nicolaus olahus

136

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

să  fie  supuşi  abstinenţei  şi  instruiţi  în  ale  armelor,  îi  face  îndemânatici  şi 

utili, susţinând că cei mai buni dascăli în toate lucrurile sunt cumpătarea şi 

exerciţiul.  Şi,  după  cum  regimul  său  cazon  formează  militari  de  nădejde, 

educaţia în spiritul literelor poate crea personalităţi erudite [31*].

Este o trăsătură, în general, improprie umanismului de început, deoarece 

solicită  nu  doar  pasiune,  ci  şi  experienţă  şi  o  viziune  elevată  asupra  capa-

cităţilor umane. Totuşi, la Petrarca se disting calităţile eruditului, fapt pentru 

care este recunoscut şi elogiat de Salutati şi Bruni. De altfel, şi Eugenio Garin 

îl  numeşte  “nobilă  figură  de  sacerdot  erudit”  (454).  În  viziune  umanistă, 

eruditul este în contact direct cu toate timpurile şi le aparţine, prin aceasta, 

deopotrivă,  spre  deosebire  de  omul  de  rând.  Eruditul  întreţine  dialogul 

spiritual  atemporal.  Simbolic,  Rabelais  îşi  înzestrează  telemiţii  nu  numai 

cu  frumuseţe  trupească,  ci  şi  cu  erudiţie.  Deviza  acestora,  inscripţionată 

pe  templul  Sfintei  Butelci,  este  demnă  de  atenţie:  “Trinch”;  ea  semnifică 

neostoita sete de cunoaştere a Renaşterii (455). Iar Pantagruel primeşte astfel 

de îndemnuri de la părintele său: “Lumea e plină de cărturari şi de dascăli 

învăţaţi […]. Nici nu se cuvine de acum înainte să cauţi o altă tovărăşie decât 

aceea a bărbaţilor care se împărtăşesc din darurile Minervei” (456). 

Sursele  de  documentare  ale  lui  Olahus  sunt  antice  sau  aparţin  chiar 

perioadei umaniste. În proza sa, se inspiră, numindu-i, din Pompeius Trogus, 

Plinius, Cassius Dio, Ptolemaios, Sabellicus, Sigibertus, Eusebius, Iornandes, 

Aenea  Silvio  Piccolomini,  Callimachus  (pseudonimul  umanistului  toscan 

Bonaccorsi),  din  Cronica  Maghiară  şi  din  cea  daneză.  Iar  versurile  sale  îi 

elogiază pe Vergilius, Cato, Sallustius, Livius, Ptolemaios, Caesar, Augustus, 

Lucullus; se pleacă, pătruns de veneraţie, în faţa lui Janus Pannonius şi a lui 

Erasm. 

Format în spirit umanist, Olahus este un erudit autodidact. Galeria cărtu-

rarilor cunoscuţi de el în peregrinările sale cuprinde, practic, toate somităţile 

spirituale  ale  vremii.  În  opera  sa  beletristică  însă,  locul  de  căpătâi  îi  este 

destinat,  desigur,  lui  Erasm,  ale  cărui  virtuţi  nu  pot  fi  niciodată  suficient 

elogiate: 

   

 “Ipsa licet docti virtus iam vivat Erasmi

    

 Perenniter, nec sustinent foedam libri

    

 Perniciem mortisque vivam penetrare caducam

     

 Nam tanta erat virtus viri haec ut tuta sint.” (457)

Erasm  este  unic,  piscul  spiritual  cel  mai  semeţ  al  întregii  omeniri, 

inegalabil şi incomparabil, însufleţit, în tot ce a creat, de har divin:

   

“Non fuit insignis praestantior alter Erasmo 

   

 

Hoc Desiderio sole sub aethereo;

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

137

   

Sive quis ingenii parum perpendat acumen,

   

 

Numinis afflatu quo decoratus erat 

    

Seu quis iudicium cordato in pectore rectum

   

 

Iustitiamque viri et cum pietate fidem?

   

Omnibus is toto fulsit virtutibus orbe

   

 

Vivere dum parcae sustinuere deae.

   

Virtutis tantae sunt docta volumina testes,

   

 

Quae scripsit summi non sine voce Dei.” (458)

Elegia  închinată  de  Olahus  prietenului  său  devine  un  elogiu  adresat 

din  inimă  celui  care  deja  din  fragedă  tinereţe  făcuse  dovada  spiritului  său 

nepereche; Olahus îl consideră geniu şi reliefează atributele care îl disting de 

ceilalţi literaţi: vârsta înaintată, care altora “le împuţinează puterile minţii”, lui 

i le-a făcut mai rodnice, încât i-a eclipsat pe tovarăşii săi de breaslă “precum 

soarele obişnuieşte să întreacă stelele cerului”: 

   

“Ingenii specimen magnum puerilibus annis

   

 

Praebuerat cunctis non sine laude viris;

   

Florida quum membris teneris adoleverat aetas

   

 

Tunc animi vires exervere caput.

   

Crebris huius erat studiis operosa iuventus,

   

 

Dedita dum volvit Bilbia sacra manu.

   

Ut sapienti animo crevit mentemque virilem 

   

 

Induit, hoc primum sidus in orbe fuit.

   

At pede cum tremulo subiit veneranda senectus

   

 

Perspicuum mundus non capit ingenium.

   

Quae minuit vires mentis provectior aetas

   

 

Omnia in hoc uno fertiliora dedit.

   

Cur animi referam claras ex ordine dotes?

   

 

Nullius has certe lingua referre potest.

   

Sic celsa virtute viros praecelluit omnes

   

 

Sidera ceu coeli sol superare solet.

   

Omnia sic pure transegit tempora vitae […]

   

 

Plurima sunt horum monimenta fidelia testes,

   

Pectore quae sancto scripsit et ingenio […]

   

 

Haec rectum monstrant ad summa cacumina cursum

   

Astriferi coeli regna parata bonis.” (459) 

 

Un epitaf scris de Olahus în elină, pe lângă alte două concepute latineşte, 

pune  în  antiteză  jalea  muritorilor  pentru  pierderea  cărturarului  şi  bucuria 

pioasă a cerurilor care îl întâmpină (originalul nu s-a păstrat; folosim tradu-

cerea latină a umanistului Craneveld):

---