Nicolaus olahus

152

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

ştiinţă”  (519),  remarcând  condamnarea  din  cauza  noii  ştiinţe  a  lui  Bruno, 

Campanella  şi  Galilei,  care,  perfecţionând  telescopul,  cercetează  petele  so-

lare, sateliţii lui Jupiter şi munţii selenari.

Pentru o formaţie completă şi corespunzătoare vremii, simbolizând con- 

ştientizarea  primenirii  spirituale  şi  asumarea  responsabilă  a  rostului  indi-

vidului  în  societate,  lui  Pantagruel  i  se  pune  în  vedere  iniţierea  în  ştiinţe. 

Dar  Gargantua  le  triază  în  cel  mai  autentic  spirit  umanist.  Matematicile  şi 

astronomia, ştiinţele morale şi naturale, medicina şi anatomia sunt demne de 

preocuparea fiului său, în schimb, în astrologie şi citirea stelelor, Gargantua 

nu vede nici o noimă: „sunt lucruri nefolositoare şi zadarnice. Sileşte-te să ştii 

pe dinafară frumoasele reguli ale dreptului obştesc […]. Cât despre lucrurile 

care sunt ale firii, aş dori să le cercetezi cu luare aminte: să nu rămână nici o 

mare, nici un râu, nici un izvor cărora să nu le cunoşti ierburile şi peştii; să ştii 

toate tufele, toţi pomii şi copacii din pădure, toate păsările ce străbat văzduhul, 

toate  florile  pământului,  toate  metalele  ascunse  în  adâncul  genunilor,  toate 

pietrele  scumpe  ale  ţării  de  miazăzi  şi  răsărit,  în  aşa  fel  ca  nimic  să  nu-ţi 

rămână necunoscut. Cu multă grijă să adânceşti cărţile medicilor greci, arabi 

şi  latini  […];  prin  cunoaşterea  diferitelor  părţi  ale  trupului,  învăţând  ceea 

ce  elineşte  se  cheamă  anatomie,  să-ţi  însuşeşti  ştiinţa  deplină  a  lumii  care 

sălăşluieşte în om” (520). 

Conceput pe tărâmul ştiinţelor oculte practicat de prototipul doctorului 

Faust sau Paracelsus, tratatul de alchimie al lui Olahus – Melchior reprezintă 

o  moştenire  în  spiritul  epocii.  Dar  cea  care  îl  consacră  umanist  este  opera 

sa  cu  multiple  valenţe  ştiinţifice  (geografie,  istorie,  etnografie,  heraldică, 

lingvistică etc.), în orientare biondină; monografiile sale sunt elaborate con- 

form  cerinţelor  noii  perspective,  după  regula  artei.  De  aceea,  geografia 

Ungariei conţine paragrafe istorice, istoria lui Attila este înţesată cu oaze de 

geografie  şi  ambele  scrieri,  Hungaria  şi  Atila,  îşi  oferă  prinosul  ştiinţific, 

fie  etnografic,  botanic,  zoologic,  fie  de  analiză  psihologică  sau  filosofie, 

surprinzând o fărâmă de univers uman pe toate coordonatele sale. 

Cât despre poezia lui Olahus, neaplecând urechea la „certarea” medicinei 

ea o prinde în trama cotidianului, departe de orice teoretizare sau polemică, 

elogiind, de pildă, priceperea în vindecări a medicului reginei Maria:

   

„Angele, carminibus nostris celebrande canoris,

   

 

Cui medicinae artem magnus Apollo dedit,

   

Corporibusque aegris tristes depellere morbos,

   

 

Adsis ut celebrem facta decora tua.

   

Languida namque tuo medicamine membra levantur

   

 

Adflictisque piam suggeris artis opem.

   

Qua inter graviter dum pectora nostra iacerent

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

153

   

 

Succuris medica mox mihi prosper ope.

   

Corpora non aliter clarus Podalyrius aegra

   

 

Curabat Phoebi numine et arte potens

   

Quem mihi reddideras igitur dum vita manebit

   

 

Semper agam laudes, Angele docte, tuas.” (521)

Vorbind în numele prietenului său Danus, Olahus îi înfierează pe duşmanii 

medicului, creând un nou context activităţii curative a aceluia, ceea ce duce 

la o ambiguitate favorabilă poeziei. Dacă „oile bolnave” sunt inamicii acestui 

atât de valoros medic, el, îndepărtându-le, nu vindecă doar boli ale trupului, ci 

şi ale societăţii, mai presus de aşteptările lui Salutati:

   

„Has stabulis aegras pecudes tu longius arce,

   

 

Ne vitient puram peste repente gregem.” (522)

Un alt medic, nepriceput şi lipsit de maniere, vanitos şi laş, bun de nimic, 

este vehement atacat de poet, în stilul lui Martialis. Ridiculizarea celui care 

nu ştie să salute frizează licenţiosul, pentru că şi profesional persoana este o 

nulitate:

   

„

Cur medicinae artem stupidus vecorsque fateris 

   

 

Cum non sis medicus, sed mage skatÒfagoj?” (523)

Ajuns pe câmpul de luptă, numai searbădul elan îl însoţeşte, deoarece, 

în faţa turcilor, îi rămâne curaj doar cât unui ţap, pe care îl întrece numai în 

privinţa lungimii bărbii:

   

„

Cumque olido incedas graviter barbatior turco

   

 

Nec tamen exuperas corde nec arte caprum.” (524)

Adevărata iubire de patrie, patriotismul [38*], îl face, însă, pe om plăcut 

în  ochii  lui  Dumnezeu  –  spune  Salutati:  „Îngrijindu-te  de  […]  patrie,  care 

cuprinde tot, nu poţi să nu-ţi înalţi inima către cer şi să nu-i placi Domnului” 

(525),  deoarece,  în  concepţie  umanistă,  aceasta  este  sfântă:  „Prea  sfânt  şi 

prea dulce nume – patria!” (526). Dacă patriotismul din epoca umanismului 

are  şi  o  caracteristică  antiotomană  (cu  jertfe  de  sânge,  ca  în  cazul  marelui 

poet  umanist  maghiar,  Balassi  Bálint,  căzut  la  Esztergom)  în  sud-estul 

Europei ea devine o dominantă. Precum Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini 

sau  Flavio  Biondo,  care,  în  calitate  de  secretar  al  curiei  papale,  adresează 

principilor  italieni  scrisori  de  îndemn  la  luptă  împotriva  turcilor,  Nicolaus 

Olahus,  de  acelaşi  sânge  cu  glorioşii  principi  implicaţi  activ  în  problema 

antiotomană, Corvinus şi Iancu de Hunedoara, se adresează, în vederea unor 

ferme şi decisive demersuri împotriva turcilor, când principilor creştini, când 

împăraţilor  habsburgi  Carol  şi  Ferdinand,  când  papei  Clement  VII.  Este 

---