Nicolaus olahus

130

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

   

“Crebris huius erat studiis operosa iuventus

   

 

Dedita dum volvit Biblia sacra manu.” (426)

În proza sa, Olahus evocă pios faimoasa bibliotecă a lui Corvinus, conce-

pută după modelul celor florentine. Spiritul umanismului renascentist dăinuie 

în vremea lui Olahus între zidurile palatului de la Vişegrad, unde aceasta îşi 

avea sediul. Valoarea şi fastul volumelor, orânduirea cărţilor – toate vădesc 

rafinatul gust al Corvinului şi, mai cu seamă, preocuparea sa pentru cultură. La 

curtea sa, alături de arhitecţi şi istorici de renume, îşi găsiseră patria adoptivă 

copişti  pricepuţi  şi  pictori  de  cărţi;  din  atelierul  acestora  ieşeau  superbe 

exemplare miniate, sub grija meşterului Felix Ragusinus. Dragostea pentru 

carte a principelui Corvin îl determină să înfiinţeze încă două biblioteci, în 

aceeaşi cetate. De asemenea, în fortăreaţa de la Strigonium, alături de capela 

ctitorită  de  Bakócz  Tamás,  o  construcţie  cu  cupolă,  decorată  cu  picturi, 

adăposteşte o altă bibliotecă: “In quo [opere] est bibliotheca codicibus ve-

teribus, omnium facultatem refertissima” (427).

Cartea  nu  este  doar  instrument  de  cultură;  ea  conţine  între  coperţile 

sale toată spiritualitatea omenirii, toate cuceririle până la un moment dat ale 

fiinţei umane, toate răspunsurile la interogarea universului. Fără ea, întreaga 

istorie a omenirii ar trebui retrăită, căci cartea este memoria scrisă a stirpei 

umane. Ignorând această memorie, omul rămâne o făptură amputată. Lectura 

şi studiul [29*] desăvârşesc omul-individ, îmbogăţindu-l cu moştenirea ce-i 

revine, prin carte, de la întreaga omenire. Astfel, Guarini promovează ideea 

că prin studiu se realizează osmoza cu spiritele antice (sau, poate, cu spiritul 

în  Antichitate).  De  aici  rezultă  că,  preluând  încărcătura  spirituală  a  unei 

epoci  apuse,  înţelepciunea  sa,  tinerii  se  maturizează.  (Diacronia  liniară  se 

dezarticulează.) Scopul studiului este tocmai această contopire: “Ut mortales 

natu quidem iuvenes, prudentia et rerum innumerabilium scientia logaevos 

efficiat” (428). Iar Pier Paolo Vergerio cugetă astfel, dezvoltând ideea: “Ce 

poate fi mai frumos decât scrisul şi cititul şi decât a cunoaşte lucrurile lumii 

antice şi a vorbi cu cei ce se vor naşte într-o zi şi a ne însuşi orice timp, şi 

trecut şi viitor?” (429). Tot astfel, Leonardo Bruni, pornind de la comunitatea 

de  idei  cu  anticii,  opinează  că  studiul  anticilor  este  contactul  conştient  cu 

propria  umanitate.  Studiul  devine,  astfel,  la  Machiavelli,  prin  pătrunderea 

în universul spiritului peren, o aleasă sărbătoare, demnă de a fi celebrată în 

veşminte regale: “Când se lasă seara, […] intru în camera mea de lucru […], 

îmi pun veşminte regeşti […]. Îmbrăcat cum se cuvine pentru aceasta, păşesc 

în străvechile lăcaşuri ale oamenilor de demult” (430). 

Scopul studiului nu este formarea eruditului, ci a omului complet. (Faţă de 

acesta, omul doct este cartea vie.) Devenirea individuală este, deci, sinonimă 

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

131

cu studia humanitatis. Şi în accepţia lui Bruni, aceste studii “humanitatis studia 

nuncupantur,  quod  hominum  perficiant”  (431).  Cât  despre  artele  liberale, 

consideră că “idcirco sunt liberales quod liberos homines faciunt” (432). Atât 

el, cât şi Salutati atrag atenţia că studiul umanist nu poate fi redus la un act de 

cultură, nici literele la retorică. Dacă primul înseamnă conştientizarea eului, 

ca  fiinţă  ontologică,  prin  sincronizarea  cu  toate  momentele  istoriei  omului 

în  univers,  literele,  în  schimb,  sunt  contribuţia  individului  la  dezvoltarea 

spirituală  a  speciei  sale,  zaua  creată  cu  responsabilitate  în  arborescenta 

înlănţuire a valorilor individuale în specia umană. O atare autodefinire trebuie 

să-şi asume conştient permanenţa. Crearea de nonvalori zădărniceşte existenţa 

personală a omului şi retardează complinirea Omului cosmic. 

Studia  humanitatis  îl  caută  pe  om  şi  prin  gramatică,  retorică,  poezie, 

istorie  şi  filosofia  morală.  Primul  care  are  revelaţia  semnificaţiei  acestora 

este Petrarca. Avându-şi geneza în filologie, umanismul înfloreşte secole la 

rând până ca retorica să fie despuiată de orice semnificaţie profund umană, 

epuizându-şi forţa vitală.

Îngrijindu-se de studiile fiului său, Gargantua îi scrie: “Fiul meu, te-aş 

sfătui  să  foloseşti  anii  tinereţii  tale  cu  silinţa  învăţăturii,  întărindu-ţi  fără 

încetare  puterile  minţii  şi  ale  sufletului.  […]  Să-ţi  însuşeşti  fără  greşeală 

limba elină mai întâi, aşa cum cere Quintilian, apoi latina şi ebraica Sfintelor 

Scripturi, chiar araba şi caldeiana; să te deprinzi a scrie în greceşte luând pildă 

de la Platon şi latineşte urmând pe Cicero” (433). 

În  mare  măsură  autodidact,  ca  şi  Guillaume  Budé,  tânjind  la  clipa  de 

răgaz când să poată evada pentru puţin timp la Louvain Olahus îşi exprimă în 

dese rânduri regretul că sorţii nu i-au fost prielnici studiului şi nici cultivării 

“firavului” său talent. Răspunzând în versuri la o scrisoare a lui Emericus de 

Calna, Olahus deplânge neşansa sa de a nu fi putut studia în Italia, Grecia, 

Germania sau Franţa:

   

“Imbuit ingenium nostrum non Itala tellus 

   

 

Graecia nec cultas praebuit illa scholas.

   

Non nostros etiam mores Germania finxit

   

 

Non urbs, quae Gracchi nomine dicta fuit.

   

Terra brabanta dedit nullos mihi docta magistros,

   

 

Gallia nec charites ingeniosa suas.” (434)

 

Acelaşi regret prinde glas şi în poezia către cititor din prefaţa la Hungaria 

şi Atila:

   

“

Nec mea doctiloqui coluerunt arva Catones;

   

 

Huic sterilem messem terra relicta tulit.” (435)

---