134
ANTAL GYÖNGYVÉR
Vives, umanistul spaniol care îl consideră pe Erasm părinte al său, exprimă
la modul petronian carenţele învăţământului contemporan: teologia, care ar
trebui, după opinia sa, să fie “partidul tuturor şi secta nimănui” (445) este la
fel de coruptă ca toate celelalte discipline care profită de neştiinţa părinţilor,
de nepriceperea dascălilor, de frăgezimea minţii şi cruditatea discipolilor,
promovând cu senină fermitate, dogme peste dogme în cel mai pur stil
scolastic. Iar Comenius, pledând, ca şi Montaigne, pentru o educaţie care să
nu aibă nimic de a face cu constrângerea, arată că formarea omului trebuie
să aibă în vedere percepţia, observaţia, experimentul şi raţiunea, pentru ca
mintea să poată explica raportul cauză-efect (446). O înaltă ţinută morală are
tratatul parenetic de factură bizantină, cunoscut sub numele de Învăţăturile lui
Neagoe Basarab către fiul său Teodosie; acesta, ca un florilegiu, stă în directă
legătură cu literatura sapienţială a Renaşterii (447), cu operele lui Machiavelli
şi Erasmus, care crede că “homines non nascitur, sed finguntur” (448).
În versurile lui Olahus, prin îndrumări de proporţii mult mai reduse (cât
să încapă pe o piatră funerară), mama episcopului de Jaurinum desăvârşeşte,
de dincolo de moarte, educaţia fiului ei. Preceptele sale nu pierd din vedere
virtuţile, evlavia, spiritul de dreptate, abstinenţa:
“Te virtutis amor rapiat, mentisque pudicae
Officiisque precor sis memor usque tui.
Iustitiamque colas, sancta pietate refertam,
Et te mundani non trahat aura soli.
Qua Deus aeternus voluit venerariter: hic sit
Maxima cura tibi relligionis amor
Viribus hanc autem placidae consistere mentis
Corporis haut habita splendidiora puta. […]
Hic pastus fuerit, verbo divinitus orto,
Exemplo vitae corporeisque cibis
Singula quae dixi memori tu mente reconde,
Immemor haud charae sic genitricis eris
Et te promeritum caelestia dona manebunt
Iungerisque piis caetibus atque mihi.” (449)
Într-un scurt pasaj autobiografic al Hungariei, Olahus evocă figura lui
Bornemisza János, pe care îl consideră un al doilea părinte al său şi care
i-a fost preceptor şi regelui Ludovic II.: “Mea aetate […] aedificatae
fuerunt, per Joannem Bornemiszam, eius loci comitem, Secundi Ludovici
regis nutricium, virum non minus strenuum, fortisque et magni animi, quam
ingenio, consilio, fide et religione praestantem, mihi certe veluti alterum pa-
rentem” (450).
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
135
Amintind grandioasele edificii ctitorite de episcopul orădean Thurzó
Zsigmond, Olahus nu uită să menţioneze faptul că şi acesta i-a fost educator.
Admiraţia pe care o exprimă poetul faţă de dascălul trimontan care
educă tinerele vlăstare este asemănătoare cu cea manifestată pentru cartea
prietenului Danus, pe care Olahus o prefaţează; amintind calităţile instructive
ale acesteia, datorate îmbinării utilului cu plăcutul, umanistul remarcă marele
ei avantaj de a fi concepută în mai multe limbi:
„Plurima sunt etenim iucunda negotia rerum
Scripta tuis chartis, quae didicisse iuvant
Et variis etiam linguis conscriptus, id omnes
Laetitia magna laetificare potest.” (451)
Alteori, poetul însuşi devine educator, formator în domeniul versificaţiei,
ca în cazul unui oarecare G.E.:
“Sunt tibi quae rythmis constant non omnia carmen.
Id numerus certos continet atque pedes.
Legitimis carmen pedibus numerare necesse est
Atque suos verbis iungere rite modos.” (452)
Critica aceasta este o dovadă a faptului că elogiile literare pe care şi le
adresează umaniştii nu sunt întotdeauna de complezenţă şi că, dacă este cazul,
se procedează la corecturile de rigoare.
Suprema educaţie, însă, omul o primeşte de la Dumnezeu. I se răsplăteşte
astfel bunătatea şi i se pedepsesc păcatele, aşa cum reiese din Imnul de
mulţumire pentru pace, unde, asemeni fiilor omului, fiii Domnului cunosc,
din cauza greşelilor lor, nuiaua aspră a supremului Părinte, dar şi meritatele
zile însorite:
“Promeritus nobis referunt mala crimina poena
Nostra tuaeque ferunt iusta flagella manus
Ceu duro gravium plectuntur verbere patrum
Pro vitiis nati criminibusque suis.
Corda premis multis vitiis sic nostra referta
Iam dedimus poenas, te flagitante graves.
Tristia post laetos tribuisti tempora soles
Et claros iterum nube cadente, dies.
Sic variare suas divina potentia cursus
Clementemque solet sic aperire sinum.” (453)
La rândul său, Attila, văzând că tinerii gladiatori ambulanţi pe care îi
întâlneşte în drumul său către Concordia duc o viaţă de nimic, poruncind