Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
126 ANTAL GYÖNGYVÉR regelui hun, personalitatea sa ambiţioasă şi detemută, nu poate fi asociată cu abstinenţa. Cu toate acestea, în paginile lui Olahus, Attila apare o singură dată în toiul unui ospăţ. Iar acela i-a fost fatal: “In cuius nuptiis regali apparatu
bând vin pe îndelete şi iubind-o cu patimă pe Mycoltha, regele îşi află peste noapte moartea. Fiind şi iubirea una din desfătările lumeşti la care îndeamnă caducitatea, într-o triiambică olahiană voluptăţii i se creează o lapidară, dar fatală perspectivă:
“Brevis voluptas tristiam longam parit Et laetitia cursus dolorum parturit.” (410) Într-un mod aparte trăieşte clipa – cu adevărat ultima sa clipă de viaţă – Nicasius, preacucernicul episcop din Rhemi: “Quum […] Hunnorum ferocia
rugăciuni se sfârşeşte prin rugăciune. Iar primul moment al său de nemurire, de divină eternitate, înseamnă, de asemenea, rugă fierbinte, dincolo de moarte, către Dumnezeu. Fantastica imagine a capului retezat cântând psalmi, cutremurătoare în sine, a găsit răspuns în tării. Altfel, în contexte fireşti, chiar dacă legendare, trăirea clipei poate sta sub semnul de istoric bun augur a ceea ce Olahus surprinde în primele pagini ale Hungariei sale, unde Hunor şi Magog purced la vânătoare, gonind o ciută năzdrăvană, iar mai târziu, tot vânătoarea îi va aduce în pustiurile Azovului, unde dansează femei predestinate lor. Bărbaţi vânând şi femei dansând – o fărâmă de istorie, figuri arhetipale ce se perpetuează la nesfârşit în bucuria de a trăi a urmaşilor şi se proiectează în eternitate. O frântură, o clipă în care germinează timpul, o scurtă zăbavă în viaţa omului. Potrivit vorbei cronicarului, “nu este alta şi mai frumoasă şi mai de folos în viaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor”. Doritul otium împlinit prin dragostea de carte [28*] călăuzeşte spiritul în întregul spaţiu al umanismului. Cu toate acestea, adevăratul spirit umanist, chiar dincolo de meritul filolo- gilor, al celor însufleţiţi de iubirea pentru cuvânt, îşi desface mugurii tocmai împotriva cărţii, a anumitor cărţi, care, aflate în şcoli, caută la nesfârşit ade- văruri imuabile, considerând, cu un soi de misticism obtuz, că paginile antice sunt inspirate infailibil. Căci nu găseşte în manualele scolastice nimic din aripa capabilă de zbor a Renaşterii, ci numai stearpa, searbăda reverenţă a Evului mediu în faţa Antichităţii; pentru a urni sufletul din încremenire, a fost
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 127
necesar ca clasicii să fie redaţi propriului lor univers, spaţiului şi timpului lor, istoriei şi culturii acelor veacuri. Înţelegând artificialitatea răsădirii lor în cadrul străin al altui prezent şi constatând consecinţele acestui fals cultural, umanismul, prin spiritul său critic, prin supleţea gândirii, prin creativitate şi prin responsabilitatea asumată a continuării devenirii umane, prin grija împrospătării orizontului deja scrutat, îi iubeşte mai mult şi mai adevărat pe clasici, înţelegându-i mai bine. Anticii au fost părinţii umanismului, nu zeii săi. Guarino, în cursul său de retorică, atrage atenţia asupra caracterului lu- mesc al acestei arte, după ce Valla procedase la fel cu logica. Iar Ermolao Barbaro predă la Padova despre un Aristotel devenit, din statuie, om. “Leonardo Bruni socotea şapte secole de când se estompase spiritul critic” (412). Transformarea acceptării în iniţiativă, a spiritului tranchilizat de inactivitate şi tocit de dogme într-unul vigilent şi critic a însemnat asumarea conştientă a capacităţii omului de a fi liber. Un exeget al epocii observă că “cei ce râdeau de umaniştii firavi la trup, mereu în căutare de vechi codice «nu ştiau că din codicele acelea avea să iasă foarte curând şi libertatea şi că ele aveau să prăvălească turnurile şi să sfărâme lanţurile»” (413). Acelaşi consemnează că “Guarino din Verona, pierzând în cursul unui naufragiu cele două lăzi pline cu cărţi pe care le aducea de la Constantinopole, a albit de durere” (414). Pentru Baldesar Castiglione, virtutea înseamnă dragoste de carte, căci “adevărata glorie e doar aceea care trăieşte prin comoara nepreţuită a scrierilor […]. Dar cine nu cunoaşte dulceaţa dragostei de carte nu poate măsura nici măreţia gloriei” (415). Momentul este prielnic întemeierii de biblioteci. Însuşi Petrarca, împătimit căutător de texte vechi, descoperind discursuri şi scrisori ale lui Cicero, îşi fondează propria bibliotecă pe măsură ce cumpără manuscrise. Ea conţine scrieri clasice, în exclusivitate, cu grijă triate de cele scolastice. Nicolò Nicoli adună opt sute de manuscrise valoroase care vor fi găzduite, după moartea sa, din mărinimia lui Cosimo de Medici, în condiţii ideale, de mănăstirea San Marco din Florenţa, devenind, sub numele de Marciana, prima bibliotecă publică a vremii. În acelaşi oraş, ia naştere Laurentiniana de pe lângă biserica San Lorenzo. Are sediul conceput anume de Michelangelo, adăpostind biblioteca personală a familiei Medici, cuprinzând manuscrise preţioase, aceasta fiind “cea mai frumoasă bibliotecă a Renaşterii” (416). Bessarion din Trapezunt soseşte la Florenţa cu o bilbiotecă inestimabilă, mereu îmbogăţită; donează sute de volume Veneţiei, pentru uz public. Totuşi, bibliotecile publice nu pot, deocamdată, egala valoarea şi rolul celor personale. Există, însă, tendinţa de răspândire a culturii şi pe această cale. În paginile lui Rabelais biblioteca telemiţilor ilustrează şi ea acest fapt; scrisoarea lui Gargantua către
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|