Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
142 ANTAL GYÖNGYVÉR şi emancipare de sub tutela teologiei, cunoaştere de limbi, lectură asiduă, contact cu spiritul uman, dincolo de orice graniţe, înţelepciune. Compararea critică a izvoarelor, însăşi recurgerea la ele, documentarea cu discernământ, argumentarea propriei opinii, strădania de a nu face omi- siuni nepermise, elucidarea fără concesii a adevărului, recurgerea la mărturii directe, uneori proprii, relevarea cauzalităţii şi a efectului, înlănţuirea logică a evenimentelor, preocuparea pentru detaliu, atenţia distributivă pentru mul- tiplele aspecte demne de a fi urmărite, remarcile înţelepte, ca într-un florilegiu al timpului, armonioasa împletire a stilurilor de expunere, calitatea discursului, acurateţea limbii, arta expresiei – toate vădesc în Nicolaus Olahus un filolog autentic şi exigent. Confruntându-se cu terminologia şi toponimia, umanistul valah întâmpină în redactarea prozei sale greutăţi datorate bilingvismului. Îşi justifică opţiunile în Ad lectorem:
Un alt aspect filologic la Olahus este interesul pentru etimologia unor termeni, cărora le oferă uneori variantele din mai multe limbi. Discutând originea numelui Ungariei, scriitorul menţionează mai multe posibilităţi: “Hungaria sive ab Hunor et Magog […] sive ab Hunnis et Garis, ut plerisque
unde hunii au trecut Dunărea pe burdufuri i se spune Kelenfölde (pământ al trecerii) în limba maghiară; Keazo provine din ungurescul “Keve háza” (casa lui Keve), aici fiind înmormântată prima căpetenie hună căzută, şi, după ea, toate celelalte, inclusiv Attila. Cetatea Argentinei, cu toate fortificaţiile şi zidurile dărâmate de Attila, a rămas în istorie sub numele german de Strassburg (cetate a drumului), iar Buda ctitorită de Attila sună, în germană, Etzelburg (oraşul lui Ethele, adică al lui Attila) – dovadă că nemţilor li s-a impus mai mult, prin autoritatea sa, decât uzurpatorul Buda, iubit, însă, de ai săi. În această etimologie meticuloasă se strecoară şi erori, unele denumiri având explicaţii speculative proprii, alte interpretări greşite fiind preluate de la alţi umanişti. De pildă, synphonia – armonia sonoră dintre cuvinte – îl determină pe Olahus să considere că “Dacia maghiară” a fost locuită înaintea hunilor de cei care au întemeiat apoi, fugind în nord de frica acelora, Dania.
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 143
Se bazează aici pe Cronica Maghiară, cunoscând-o şi pe cea daneză, care vorbeşte despre originea gotică a danezilor şi despre Dan, primul lor rege. De asemenea, Transalpina (Muntenia) s-ar fi numit cândva Flaccia (Valachia) de la comandantul Flaccus al coloniei romane dintre Carpaţi şi Marea Neagră. (În altă parte, Olahus îl menţionează pe Enea Silvio Piccolomini; eroarea îi aparţine acestuia şi lui Flavio Biondo, pe care Olahus îl urmează în metoda sa.) Cuvântul boier este derivat de la baron, “adăugând două litere”, iar “ca să se deosebească de alţii care au scris despre originea lor”, Olahus opinează că hispanii şi-ar fi consemnat prin nume descendenţa lor din işpanii (prefecţii, în ungureşte) treimii armatei hune care, din îngăduinţa lui Attila, a pustiit o vreme Iberia. Ca filolog, între primii umanişti europeni, Nicolaus Olahus este preo- cupat şi de originea latină a limbii române, precum şi de condescendenţa etnică şi lingvistică a muntenilor, moldovenilor şi transilvănenilor: “Lingua,
(482). Olahus e interesat şi de compoziţia etno-lingvistică a diferitelor zone geografice. Descrie Transilvania cu cele patru neamuri ale sale – valahi, maghiari, secui şi saşi –, făcând referiri la idiomurile lor: “Hungari et Siculi eadem lingua utuntur, nisi quod Siculi quaedam peculiaria gentis suae habeant vocabula […]. Saxones dicuntur Saxonum Germaniae esse coloniae, per Carolum Magnum eo traductae, quod verum esse arguit linguae utriusque populi consonantia. Valachi Romanorum coloniae esse traduntur. Eius rei argumentum est, quod multa habebant communia cum idiomate Romano” (483). De asemenea, scriitorul observă cum cosmopolitismul dintre hotarele regatului maghiar, convieţuirea atâtor neamuri (maghiari, germani, cehi, slavi, croaţi, secui, valahi, sârbi, cumani, iazigi, ruteni şi turci) influenţează şi evoluţia lingvistică: “Quae omnes [nationes] differenti inter se utuntur lingua,
În fostele colonii ale eburilor, liegenii îşi păstrează limba franceză: “In valle Agriensi, aliquot pagi incoluntur, habiti pro coloniis Eburorum, qui nunc Leodienses dicuntur, olim eo traductis. Horum incolae, in hodiernum die Gallicam sonant linguam” (485). La Cassovia, unde pe vremuri se adunau târgoveţi într-un peisaj pestriţ, se vorbeşte “pene Saxonice” – aproape săseşte. În finele Hungariei, se arată că o automutilată comunitate de cerşetori foloseşte înadins o limbă neînţeleasă de alţii – “limba orbilor”: “Hi, ab initio, ut quemadmodum corporis habitu, ita etiam idiomate, ab aliis different, pro- priam sibi linguam, quam inter se loquerentur, a nemine externo, nisi suo cive intelligibilem, quam nostri caecorum linguam vocant, confinxerunt” (486). Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|