104
ANTAL GYÖNGYVÉR
Pe tărâm filosofic, concilierea lui Platon şi Aristotel este iniţiată de
învăţaţii bizantini, prin încercarea lor de împăcare a bisericilor greacă şi
latină. Consecinţă a sosirii lui Plethon la Florenţa, neoplatonismul de la curtea
lui Lorenzo di Medici revigorează disputa filosofică şi scoate conştiinţa
umană din starea ei de criză. Începând cu Pico, pacea filosofică tinde să
devină generală, deoarece el năzuieşte să reducă toate marile antinomii la
concordie [22*], în virtutea faptului că Universul este unic. Bessarion, în
In calumniatorem Platonis, vine cu suficiente argumente, alese din cei doi
antici, pentru fundamentarea armoniei, dorite, de Olahus, pe plan politic, între
Francisc I şi Carol V (în Imnul de mulţumire pentru pace).
Ca şi în cazul unor alte concepte, deoarece scrierile lui Olahus nu au un
caracter problematizant-filosofic, ci surprind aspectele filosofice în pagini
literare, se constată ancorarea în concret. De astă-dată, suportul imediat al
concordiei, câtă vreme cea istorică, dintre Carol şi Ferdinand, se destramă,
devine armonia unui cordial cerc de prieteni [23*]:
„
Exhilarat mentem felix concordia nostram
Convictusque piae laetus amicitiae.” (329)
Scriitorul evocă tovărăşia prietenilor într-o nostalgică scrisoare în versuri,
visând la vremuri a căror seninătate nu a putut fi alterată de încercările istoriei:
„Quid prome cyatos Bacchi siccetis amicos
Pensata crebras, non secus ipse vices.
Calninus cum Forgaciis mihi saepe recursat
Sibriciusque animum possidet usque meum
Et Brodericus erit (quamvis de littore nostro
In vitus cessit) Praesul in ore meo.
Nadasdina domus claro ut succrevit honore,
Sic crescat rogito, prolibus aucta piis.
Exhilarat mentem felix concordia nostram
Convictusque piae laetus amicitiae.
Omnipotens superi quum Regnator Olympi
Restituet stabili Pannonioque solo,
Spiritus ipse meus patria renovabitur aura
Grataque prosperitas supprimet omne malum […]
Dulcia tunc etiam laetae convivia mensae
Concelebrata suo mista lepore mihi […]
Tristia nosque olim passos meminisse iuvabit
Tunc mala Laethes cumcta dabuntur aquis […]
Excutient faciles nobis risusque iocosque
Sibricii nostri candida verba senis” (330).
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
105
Binefacerile adevăratei prietenii au fost cuprinse cu măiestrie în dialogul
ciceronian. În Renaştere, câteva asemenea legături umane au rămas celebre.
Printre ele, cea dintre Michelangelo şi Vittoria Colonna îl face pe poet să
declare într-un sonet că sufletul îi sălăşluieşte în făptura prietenei sale, precum
silueta unei viitoare statui într-un bloc de marmură (331). Iar după moartea
poetei Pernette du Guillet, soţul ei avea să publice versurile ce oglindesc
frumoasa ei prietenie cu Maurice Scève (descoperitorul mormântului Laurei
lui Petrarca), „pontiful creaţiei poetice”, care i-a dedicat Delia.
Tot îndemnului unui prieten îi datorează Olahus şi posteritatea sa faptul
de a fi realizat Hungaria şi Atila. O mărturiseşte el însuşi în prefaţa în versuri
– prea puţin mulţumit, în exigenţa sa, de felul în care i-au izbutit aceste lucrări,
promiţând cititorului o elaborare mai îngrijită, dacă va avea răgazul:
„Interea magni precibus devinctus amici
Haec tibi nunc subito qualiacunque dedi.
Nam licitis decuit votis parere potentum
Quae magni nobis ponderis instar erant.” (332)
O scrisoare în versuri pe teme literare adresată de Olahus secretarului lui
Ferdinand, Adamus Carolus, dovedeşte că printre binefacerile prieteniei se
numără şi atmosfera de emulaţie care naşte „podoabele sufletului”:
„Munera Pieris mittis quae sparsa liquore
Grata tuere mihi foedus amicitiae.
Pectoris ille tui candor, mentisque pudicae
Haerebit cordi, tempus in omne meo.
Officiis igitur paribus certemus uterque
Atque animis pariter Carole docte piis. […]
Et vates aulae, doctissima pectora nostra
Quos verus nobis conciliavit amor
Nomine fraterno multa impertire salute
Ne nostri semper non meminisse velint.” (333)
(Prin prietenul său, Olahus transmite urări de bine poeţilor de la curte, pe
care, în numele comunelor îndeletniciri literare, îi consideră fraţi.) Acelaşi este
elogiat de poet şi în versurile prin care îi admiră prietenia faţă de amicul lor
comun, Ursinus Velius, preceptorul fiilor lui Ferdinand, vestit poet şi cronicar
al Pannoniei, care îi solicitase lui Olahus, informaţii pentru scrierea sa. Pierind
în condiţii neclare, a lăsat în sufletul prietenilor sentimente durabile, surprinse
în versuri atât de Carolus Adamus, cât şi de poetul din Transilvania.
Hubertus de Lüttich, secretar palatin, face şi el parte din cercul de prieteni
care se îndeletniceşte cu scrisul. El salută în strofe safice revenirea lui Olahus