Nicolaus olahus



Yüklə 2,07 Mb.
Pdf görüntüsü
səhifə48/227
tarix19.07.2018
ölçüsü2,07 Mb.
#57146
1   ...   44   45   46   47   48   49   50   51   ...   227

104

 



ANTAL GYÖNGYVÉR

Pe  tărâm  filosofic,  concilierea  lui  Platon  şi  Aristotel  este  iniţiată  de 

învăţaţii  bizantini,  prin  încercarea  lor  de  împăcare  a  bisericilor  greacă  şi 

latină. Consecinţă a sosirii lui Plethon la Florenţa, neoplatonismul de la curtea 

lui  Lorenzo  di  Medici  revigorează  disputa  filosofică  şi  scoate  conştiinţa 

umană  din  starea  ei  de  criză.  Începând  cu  Pico,  pacea  filosofică  tinde  să 

devină  generală,  deoarece  el  năzuieşte  să  reducă  toate  marile  antinomii  la 



concordie  [22*],  în  virtutea  faptului  că  Universul  este  unic.  Bessarion,  în 

In calumniatorem Platonis, vine cu suficiente argumente, alese din cei doi 

antici, pentru fundamentarea armoniei, dorite, de Olahus, pe plan politic, între 

Francisc I şi Carol V (în Imnul de mulţumire pentru pace). 

Ca şi în cazul unor alte concepte, deoarece scrierile lui Olahus nu au un 

caracter  problematizant-filosofic,  ci  surprind  aspectele  filosofice  în  pagini 

literare,  se  constată  ancorarea  în  concret.  De  astă-dată,  suportul  imediat  al 

concordiei, câtă vreme cea istorică, dintre Carol şi Ferdinand, se destramă, 

devine armonia unui cordial cerc de prieteni [23*]: 

   



Exhilarat mentem felix concordia nostram



   

 

Convictusque piae laetus amicitiae.” (329)

Scriitorul evocă tovărăşia prietenilor într-o nostalgică scrisoare în versuri, 

visând la vremuri a căror seninătate nu a putut fi alterată de încercările istoriei:

   


„Quid prome cyatos Bacchi siccetis amicos

   

 

Pensata crebras, non secus ipse vices.

   

Calninus cum Forgaciis mihi saepe recursat 

   

 

Sibriciusque animum possidet usque meum

   

Et Brodericus erit (quamvis de littore nostro

   

 

In vitus cessit) Praesul in ore meo.

   

Nadasdina domus claro ut succrevit honore, 

    

 

Sic crescat rogito, prolibus aucta piis.

   

Exhilarat mentem felix concordia nostram

   

 

Convictusque piae laetus amicitiae.

   

Omnipotens superi quum Regnator Olympi

   

 

Restituet stabili Pannonioque solo, 

   

Spiritus ipse meus patria renovabitur aura

   

 

Grataque prosperitas supprimet omne malum […]

   

Dulcia tunc etiam laetae convivia mensae

   

 

Concelebrata suo mista lepore mihi […]

   

Tristia nosque olim passos meminisse iuvabit

   

 

Tunc mala Laethes cumcta dabuntur aquis […]

   

Excutient faciles nobis risusque iocosque

   

 

Sibricii nostri candida verba senis” (330).


NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

105


Binefacerile adevăratei prietenii au fost cuprinse cu măiestrie în dialogul 

ciceronian. În Renaştere, câteva asemenea legături umane au rămas celebre. 

Printre  ele,  cea  dintre  Michelangelo  şi  Vittoria  Colonna  îl  face  pe  poet  să 

declare într-un sonet că sufletul îi sălăşluieşte în făptura prietenei sale, precum 

silueta unei viitoare statui într-un bloc de marmură (331). Iar după moartea 

poetei  Pernette  du  Guillet,  soţul  ei  avea  să  publice  versurile  ce  oglindesc 

frumoasa ei prietenie cu Maurice Scève (descoperitorul mormântului Laurei 

lui Petrarca), „pontiful creaţiei poetice”, care i-a dedicat Delia

Tot îndemnului unui prieten îi datorează Olahus şi posteritatea sa faptul 

de a fi realizat Hungaria şi Atila. O mărturiseşte el însuşi în prefaţa în versuri 

– prea puţin mulţumit, în exigenţa sa, de felul în care i-au izbutit aceste lucrări, 

promiţând cititorului o elaborare mai îngrijită, dacă va avea răgazul: 

   


„Interea magni precibus devinctus amici

   

 

Haec tibi nunc subito qualiacunque dedi.

   

Nam licitis decuit votis parere potentum 

   

 

Quae magni nobis ponderis instar erant.” (332)

O scrisoare în versuri pe teme literare adresată de Olahus secretarului lui 

Ferdinand, Adamus  Carolus,  dovedeşte  că  printre  binefacerile  prieteniei  se 

numără şi atmosfera de emulaţie care naşte „podoabele sufletului”: 

   

„Munera Pieris mittis quae sparsa liquore

   

 

Grata tuere mihi foedus amicitiae.

   

Pectoris ille tui candor, mentisque pudicae

   

 

Haerebit cordi, tempus in omne meo.

   

Officiis igitur paribus certemus uterque 

   

 

Atque animis pariter Carole docte piis. […]

   

Et vates aulae, doctissima pectora nostra 

   

 

Quos verus nobis conciliavit amor 

   

Nomine fraterno multa impertire salute 

   

 

Ne nostri semper non meminisse velint.” (333)

(Prin prietenul său, Olahus transmite urări de bine poeţilor de la curte, pe 

care, în numele comunelor îndeletniciri literare, îi consideră fraţi.) Acelaşi este 

elogiat de poet şi în versurile prin care îi admiră prietenia faţă de amicul lor 

comun, Ursinus Velius, preceptorul fiilor lui Ferdinand, vestit poet şi cronicar 

al Pannoniei, care îi solicitase lui Olahus, informaţii pentru scrierea sa. Pierind 

în condiţii neclare, a lăsat în sufletul prietenilor sentimente durabile, surprinse 

în versuri atât de Carolus Adamus, cât şi de poetul din Transilvania.

Hubertus de Lüttich, secretar palatin, face şi el parte din cercul de prieteni 

care se îndeletniceşte cu scrisul. El salută în strofe safice revenirea lui Olahus 




Yüklə 2,07 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   44   45   46   47   48   49   50   51   ...   227




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə