Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
94 ANTAL GYÖNGYVÉR degrabă generozitatea, deşi calculată, a lui Attila, care, împărţind dar (din dar), încearcă să atragă de partea sa alaiul de regi şi popoare care, cu multă curiozitate, ajung la Sicambria pentru a-l cunoaşte pe “biciul lui Dumnezeu”, în speranţa venirii sale la gânduri mai bune: “Quos, ut externorum animos sibi conciliaret, benigne excipiens, liberalibus donis onerabat” (288). Este o generozitate tendenţioasă, potrivită firii căpeteniei hune; efectul este imediat, căci Valamirus, regele ostrogoţilor, Hardericus, vestitul rege gepid, alţi mici regi ostrogoţi, precum şi nenumărate popoare (marcomani, suevi, cvazi, heruli, turingi, rugi) i se supun lui Attila şi-i caută alianţa. Printre ei, Detricus Veronezul, comandantul Germaniei care îi fusese duşman alături de Maternus, se lasă, de asemenea, ademenit. Va deveni mai târziu soţul nepoatei de soră a lui Attila. După înfrângerea reimsienilor, Attila dă de ştire că va ţine o adunare solemnă la Isinaca (Eisenach). Regii şi popoarele care îndrăznesc să vină pentru a-l întâlni cunosc deopotrivă mărinimia căpeteniei hune: “Quos Atila
generoasă, în sens umanist, Attila o are faţă de femeia din Trecae, căzută la picioarele sale, pe care nu numai că o “graţiază”, dar îi oferă chiar şi posibilitatea de a-şi creşte cele zece fetiţe: “Movit Atilam miserae mulieris ad pedes eius lacrymosa provolutio, ac tot prolium infantium numeros: iussamque assurgere, manibus propriis erexit. Quam amplis deinde donis, ut filiolas nutriret, et maritis collocaret, donatam, domum redire iubet” (290). O proprietate a sufletului generos este capacitatea de a putea oferi consolare [16*] aproapelui. Această manifestare a iubirii de semeni este străveche, atemporală, de aceeaşi vârstă cu suferinţa şi cu moartea. Stoicii s-au remarcat în domeniul literaturii consolatorii şi au lăsat posterităţii clasice pagini, riguros construite şi filosofic argumentate. Dacă în meditaţiile împăratului filosof Marcus Aurelius predomină atitudinea de detaşare, Seneca şi Epictetos fac apel la toată recuzita filosofică şi oratorică pentru a mângâia sufletele îndurerate. Mai cu seamă virtuoasele exemple ale celor care au avut deja de suportat grele pierderi şi comparaţia cu cei care s-au manifestat nedemn sau ignorând pe cei dragi rămaşi în viaţă a fost hotărâtor, alături de elogiul (panegiricul, epicediul) celui dispărut şi de convingerea că, în câmpiile elisee, răsplata traiului pământesc merituos este viaţa veşnică. După meditaţiile asupra morţii ale lui Petrarca, Salutati rămâne impasibil la teoriile consolatorii (“De ce Pietro al meu, care era încă un băieţel, ne-a fost răpit în floarea vârstei?”) şi, negăsind alinare, pare că speră “să supravieţuiască măcar sufletul nemuritor.“ Suspinul final îi demască, însă, pesimismul: “Omul, vai, odată ruptă armonia vieţii umane, nu mai există, […]; odată dispărut zgomotul cuvintelor, nici un ecou solid şi raţional nu rămâne” (291).
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 95
Stoică este şi atitudinea zeului Apollo într-un poem al lui Olahus; acesta, surprinzându-l pe poet în doliul său adânc pentru fratele Matheus, îi aminteşte că un slujitor al cerului nu are dreptul să se revolte, jelind, împotriva voinţei divine. Drept consolare, îi oferă nenumărate motive de bucurie a vieţii, printre care frumuseţea naturii, evlavia, cercul de prieteni, poezia:
“Arrisit querulo, blandum mihi Phoebus Apollo Contractans digitis aurea plectra suis. «Quid crudeli – inquit – gemitu tua corda fatigas? Et vitam luctu transigis hancce tuam? Non ideo in nostrum nomen sacra verba dedisti Caetibus et nostris adnumeratus eras, Ut fratris gelida sortem nunc morte soluti Iam submiso animo, sed meliore feras. Aspice ut immensum claro circumvehar orbem Lumine: praeproperis frugifer actus equis. Adventuque meo producat semina tellus Lata: nec arboribus spes sua deficiat, Ut pariter fructus pereant et mitia poma Frigore concreto, quae viruere solo. Omnia sic stabili ducuntur numine Divum Nec pilus justam decidit ante diem. In genibus Divum mortis vitaeque potestas Est sita, quos contra dicere nemo potest. Si tuus hic frater fato concessit iniquo Quid crucias luctu pectora maesta gravi? Fata Deum quemcunque ferant adversa dolorem Hunc animo intrepido quemque subire decet. Non caelestis homo temnas caelestia quaeque Non quai sunt animi singula firma putes. Dogmata quid sanctae prosunt Sophiae tibi Si non illius aetherio te regis imperio? Quare age: iam teneros oculos desiste gravare Fletibus et maestas parce rigare genas Ruperunt rigidae fratris si stamina Parcae Frater ego tibi sum, tu mihi frater eris. Sunt enim veteres alii doctique sodales, Coniunxit dulcis, quos tibi amicitia Et verae studium Sophiae, moresque benigni Syncerusque mei cultus et acris amor.»” (292). Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|