Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
92 ANTAL GYÖNGYVÉR spre a-şi salva concetăţenii, “oile” sale: “In me, qui illorum sum pastor, ves-
Divin în altruismul său este, în Hungaria, şi Nicolae, episcopul de Quinque Ecclesiae (Pécs), care nu-şi sprijină enoriaşii numai prin hrana spirituală a cuvântului Domnului, ci şi cu fapta: “Hic, dicitur, interdiu suam plebem verbo Dei pavisse, noctu vero, profectus ad silvam vicinam, humeris ligna detulisse, et pauperes fovisse, hisque inservivisse, ut etiam ex manuum suarum laboribus pauperibus subveniret, nedum Episcopatus reditibus” (276). Con- ţinând preceptele Reformei, Aşezământul religiei creştine a lui Jean Calvin remarcă predispoziţia omului la egoism, solicitând renunţarea la dragostea de sine: “pretutindeni unde nu domneşte renunţarea la dragostea de sine […], chiar dacă există vreo părelnică virtute, ea este coruptă printr-o rea poftă de glorie” (277). În altă lecţiune, fără altruism, virtutea este searbădă vanitate. Lăudabil este sacrificiul în vederea binelui comun [14*]; în viziunea lui Leonardo Bruni, diferenţa dintre acesta şi cel solitar este definitorie. Rolul politicii este de a-l face pe om să înţeleagă importanţa statului, în care contemplaţia ascetică nu-şi are rostul în producerea binelui civic. Bruni arată, în prefaţa traducerii sale la Politica lui Aristotel, că omul este “un animal slab, insuficient sieşi; ajunge la perfecţiune doar în viaţa socială” (278). La fel gândesc Salutati şi Palmieri, ultimul, în pofida formaţiei sale teologale. Stefano Guazzo compară fiinţa umană cu albina “care nu poate trăi singură” (279). Reluând ideea lui Pindar, Paolo Paruta problematizează rolul filosofiei, considerând că “sarcina ei este să ne trezească spiritele […] pentru acţiunile civice [şi] binele comun” (280). Telemiţii lui Rabelais nu duc o viaţă puritană, ascetică; totuşi mănăstirea lor este prototipul societăţii ideale, tocmai pentru că ei, orientându-se după principiul “Fay ce que vouldras” – “fă ce vei voi” – înscris la intrarea mănă- stirii, acţionează omeneşte, în bunăstare generală. În Noua Atlantida, spiri- tul pragmatic îl ancorează şi pe Francis Bacon într-o societate utopică, unde orizontul spre care converg cercetările ştiinţei este acelaşi bine obştesc. Umanistul croat Marcus Marulus propovăduieşte şi el binele civic. Lorenzo Valla găseşte că diferenţa dintre gloria militară şi actul de cultură stă în capacitatea celei de a doua de a genera binele civic (281). Machiavelli atrage atenţia principelui că vede în republică forma optimă de guvernământ, pen- tru că “nu binele particular, ci binele general este cel care asigură puterea cetăţilor” (282).
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 93
Însuşi războinicul Attila este ales rege tot din grija bunăstării comune:
când în când la vatră, în timp ce militarii săi se preocupă de îngrijirea lor trupească şi îşi refac puterile, regele îşi îndreaptă atenţia spre consolidarea regatului său, elaborând legi pentru binele obştii, apreciind că importanţa lor este comparabilă, în acest sens, cu cea a armelor: “Ipse, ne id quoque
Pătrunzând în universul social închis al secuilor, umanistul, după ce relie- fează concepţia lor profund egalitaristă, arată că cei care atentează la legile impuse, aducând prejudicii binelui public, au de suportat pedepse radicale şi, uneori, moartea: “Quum quempiam eorum contra rem publicam bonumque
Una din căile realizării binelui civic este generozitatea [15*]. Înţeleasă la modul socratic, aşa cum o percepe şi Leonardo Bruni, ea se opune claustrării monahale. Pe de altă parte, Giordano Bruno consideră că tocmai prin contemplaţie şi prin găsirea păcii sufleteşti, într-un soi de antică ataraxie, se poate accede la adevărata moralitate, prin care omul devine mărinimos (286). Coborâtă în cadrul războinic, generozitatea străluceşte în alte culori în paginile umanistului transilvănean. Mare comandant de oşti, Aëtius admiră intenţia lui Trasimundus de a-şi răzbuna tatăl ucis de Attila pe Câmpia Catalaunică. Deşi nu este de acord ca aliaţii romanilor să prindă puteri prea mari prin faptele lor de armă, nu poate să nu recunoască virtuţile tânărului rege vizigot, gata să-şi asume moartea pentru a reabilita memoria lui Theo- doricus. Aëtius recunoaşte în Trasimundus un suflet generos, deoarece, cum însuşi spune, aceste lucruri nu se pot deprinde, nu pot veni din afară: “Hostes invadre, castra eorum expugnare, moliri, ad internecionem usque delere, magnae sunt virtutis, generosique animi indicia. Nec aliud ambos curare, conari, agereque licet, quam acceptam iniuriam ferro vindicare” (287). Totuşi, este foarte puţin probabil ca această viziune războinică să fi fost pe gustul filosofilor umanişti ai vremii. Votul lor l-ar putea obţine mai
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|