Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
90 ANTAL GYÖNGYVÉR regni gratia, secum ageret, absque legibus viveret” (260). Stabiliţi în expan- siunea lor mai întâi în împrejurimile oraşului Potentiana, când află că duşma- nii sunt gata să-i întâmpine la hotarele imperiului roman, îşi lasă soţiile şi avutul în tabără, spre a nu le expune pericolului, şi abia apoi trec Tisa şi Dunărea, obţinând victoria. De asemenea, înainte de a se îndrepta spre Tulna, fortificându-şi armata din plebea păstrată în Sciţia, încât “avitum imperium ab hostili impetu tutaretur” (261), se îngrijesc să-şi pună în siguranţă familia aproape de Dunăre, în Panonia inferioară. Astfel, migrarea şi biruinţa lor, este asigurată, ca şi perpetuarea. Posteritatea neamului lui Attila începe cu fiii săi, legitimi şi naturali, dintre care supravieţuitorul Csaba, întors în Grecia, de unde provenea mama lui, Herriche, fiica împăratului Honorius, apoi în Sciţia, unde mai trăia bunicul său Bedeguz, tatăl lui Attila, se căsătoreşte şi are doi fii: Edemen şi Ed. Prin urmaşii lor şi la sfatul lui Csaba, Ungaria cea bogată este ocupată din nou de huni, după cum citează Olahus din Cronica Maghiară. Uneori însă, legăturile de frăţie cedează în faţa setei de putere: Attila îşi ucide fratele, pe uzurpatorul Buda, iar fiii săi se omoară între ei pentru stăpânire. Acestei rele patimi îi cade victimă şi Aladaricus, fiul lui Attila şi al Krimhildei (Kreinheiltz). (Cât despre secui, urmaşii acelor huni care au supravieţuit luptei dintre Csaba şi Aladaricus, precum şi mâniei şi vicleşugului lui Detricus, şi care s-au retras în câmpia de la Cegléd şi apoi, schimbându-şi numele, în Transilvania, întemeind şapte “scaune” în amintirea celor şapte căpetenii, Olahus arată că vor să-şi păstreze stirpea curată şi că, de aceea, se căsătoresc doar între ei: “Gravatim patiuntur suam familiam
Familiile cetăţilor atacate şi asediate de huni sunt, însă, doar aparent ocrotite de ziduri. Cetăţenii din Rhemi plătesc scump faptul că au pricinuit pierderi lui Attila în drumul său spre câmpiile catalaunice. Un tablou dramatic le descrie disperarea: “Quo factum est, ut cives non modo formidare, trepidare,
(263). Îşi îndreaptă ultima speranţă către piosul episcop Nicasius, spre a afla dacă este cazul să-şi sacrifice ei înşişi familiile pentru a nu ceda cu laşitate în faţa cotropitorilor şi pentru a scăpa de tortura lor. Nicasius, înturnând grija pentru familii în rugăciune şi asumându-şi destinul, îşi îmbărbătează concetăţenii, pregătindu-i pentru o moarte demnă. După ce unele familii se retrag din Trecae, sub conducerea lui Antenor, pentru a-şi găsi un cămin departe de sabia lui Attila, la Aquileia, capii altora rămân pe metereze: “Nihilo minore animo obsessi […] stationem quisque suam, urbem, se, suamque, coniugum ac liberorum vitam defendere” (264). Aceste scene amintesc de NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 91
cuvintele lui Ficino: “Guvernând cu maximă sârguinţă familia, […] onoraţi republica pământească şi vă faceţi demni de cetatea cerească” (265). Sau de ale lui Salutati, care arată, în epistolele sale: “Îngrijindu-te de familie, de fii, de rude, de prieteni, de patria care cuprinde tot, nu poţi să nu-ţi înalţi inima către cer şi să nu-i placi Domnului” (266). Reimsienii corespund şi ei viziunii umaniste aspra cetăţeanului complet, promovat de Bruni şi descris astfel de Giannozzo Manetti: “luptător pe câmpul de luptă, tată, soţ, politician” (267). O atare familie, problematizată şi de Leon Battista Alberti în Tratatul despre conducerea familiei, nu suferă declinul sesizat de Bracciolini şi de Pius II, ci îşi asumă sacrificiul suprem. Când Nicasius îşi îmbărbătează concetăţenii, face o tulburătoare pledoarie umanistă pentru iubirea aproapelui [11*], îndemnând la iertarea duşmanilor: “Nec licet his, qui vos persequntur malum precari; sed imitati Christi Jesu
de editat în Renaştere, Erasmus arată că “dragostea creştinească nu cunoaşte pasiunea” şi că omul se cuvine “să iubească pe cei credincioşi în numele lui Hristos, pe cei fără de credinţă din pricina lui Hristos […]. Să-i iubească pe prieteni fiindcă sunt buni, dar să-i iubească pe duşmani, pentru a-i face buni” (269). De asemenea, la Rabelais, în “scrisoarea pe care a primit-o Pantagruel de la Paris de la tatăl său Gargantua” (270), citim: “ajută pe aproapele tău şi iubeşte-l ca pe tine însuţi”. La rândul său, Guarino Veronese, într-o epistolă a sa, se întoarce împotriva monahilor, a solitudinii ascetice, care răpeşte omului tocmai “bunăvoinţa mutuală” şi “iubirea de aproape”, adăugând că: “nimic nu este mai fioros decât aceasta, mai bestial, mai contrar societăţii omeneşti” (271). Şi în accepţia lui Piccolomini, rostul omului este nu să se izoleze (căci “singuraticul trebuie socotit cu adevărat mai degrabă fiară decât om”, pentru că omul are nevoie în viaţă de lucruri pe care “nu le poate avea fără ajutorul altora”), ci să ducă o merituoasă viaţă civică, întrucât ea “îmbrăţişează şi cuprinde toate celelalte legături, prietenii şi înrudiri” pentru care “omul trebuie să-şi sacrifice […], dacă aceasta va fi necesar, propriul sânge” [s.n.] (272). Asemeni personajului olahian menţionat, Giovanni della Casa, în rândurile adresate lui Annibale Rucellari, dezvoltă mesajul biblic: “Evanghelia ne învaţă să ne iubim aproapele; dar propovăduitorul, în cazul că este bun orator, ne obligă să colindăm în căutarea duşmanului nostru şi să-l îmbrăţişăm” (273). Înţelegerea faţă de semeni – susţine Alessandro Piccolomini – îl divi- nizează pe om datorită bunăvoinţei acestuia (274). Divin este Nicasius când, din altruism [12*] şi cu spirit de sacrificiu [13*], se oferă cruzimii hunilor
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|