Nicolaus olahus

148

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

dragostea pentru cuvânt cu dragostea pentru înţelepciune. Îl urmează, printre 

mulţi alţii, Tomitano, pentru care oratorul ideal nu este de conceput fără harul 

filosofului, şi Speroni, care consideră că adevărul trebuie comunicat printr-o 

expresie  elegantă,  prin  elocinţă  şi  poezie.  Când  însă  constată  degenerarea 

retoricii,  transformarea  sa  într-o  textură  de  forme  fără  fond,  găunoasă  şi 

facilă, formală şi searbădă, dând motiv şi sol fertil nominalismului lui Occam, 

Pico della Mirandola îi scrie lui Ermolao Barbaro un soi de manifest pentru 

autonomia gândirii faţă de cuvânt: “Nu există om rafinat care să nu se ocupe 

de  forma  literară;  cine  însă  e  lipsit  de  filosofie  nu  este  om.  Înţelepciunea 

mai  puţin  elocventă  poate  fi  de  folos;  o  elocvenţă  prostească  însă  este 

precum  sabia  în  mâna  unui  prost:  nu  poate  decât  să  dăuneze”  (502).  Dar 

Garin  observă  că  “divorţul  fatal  dintre  lumea  ideilor  şi  lumea  litterae-lor 

[…] făcea din filosof un visător şi din literat un cântăreţ de curte” şi că litera 

pură  cere  un  literat  pur  –  o  absurditate  (503).  Şi  totuşi,  tocmai  filologia 

florentină platonicizantă scoate din letargie, la începuturile umanismului, filo- 

sofia padovană descinsă din Aristotel, pentru că umaniştii văd în meditaţia 

vremii zădărnicie şi scindare. Prin filologie, filosofia tradiţională devine una 

renascentistă,  utilă  omului,  eliberată  de  prejudecăţi.  Nepotul  lui  Pico  della 

Mirandola,  Gian  Francesco  Pico,  îndrăzneşte  chiar  punerea  în  evidenţă  a 

limitelor  filosofiei  antice,  urmărind  adevărurile  imuabile,  inerte.  Mai  suplă 

şi mai deschisă, poetică şi cvasimitologică, gândirea lui Platon devine, însă, 

suportul  spiritual  al  umanismului.  Platon  îi  situează  pe  filosofi  în  frun- 

tea statului ideal, considerând că fericirea republicilor este simultană fie cu 

convertirea conducătorilor la filosofie, fie cu învestirea filosofilor cu func- 

ţia  de  conducător. Ancorând  filosofia,  asemeni  lui  Platon  şi  lui  Pindar,  în 

realitatea şi tumultul cetăţii, Paolo Paruta arată că “sarcina ei este să ne tre- 

zească  spiritele  […]  pentru  acţiunile  civice  […şi  pentru]  binele  comun” 

(504). Iar papa Pius II îi apreciază pe florentinii care îi numesc pe umanişti în 

funcţia de cancelari ai republicii. 

Pentru  Petrarca,  filosofia  reprezintă  un  “balsam  al  sufletului”,  iar  pia 

philosophia nu are nimic în comun cu oficialele dispute scolastice sau natu-

raliste  de  la  Padova,  Bologna  sau  Paris  (505).  La  fel,  Salutati  şi  Poliziano 

văd  în  filosofie  meditaţia  asupra  universului  uman,  asupra  vieţii,  rostului, 

activităţii,  destinului,  a  capacităţilor  umane.  Landino  şi  Ficino  sunt  adepţii 

păcii  filosofice,  prin  care  se  tinde  către  unitate  spirituală  şi  cunoaşterea 

simultană a eului şi divinului; Ludovico Lazzarelli vedea în aceasta suprema 

fericire. Pia philosophia este accedere către adevăr. Prin Steuco, platonismul 

devine filosofie eternă, ca apoi să se stingă în snoabe disertaţii, în timp ce 

în locul cunoaşterii raţional-filosofice, Gian Francesco Pico pledează pentru 

cunoaşterea intuitivă, spulberând nu doar valoarea rigidă a cugetului antic, 

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

149

ci  şi  perspectiva  armonizării  filosofiei  şi  creştinismului,  deci  însăşi  esenţa 

pioasei filosofii, pe care o substituie cu religia (506). Oricum însă, platonismul 

şi neoplatonismul iniţiat de Plethon la Mistra constituie “principala orientare 

filosofică a Renaşterii” (507), “cea mai frumoasă floare a spiritului antic” – 

după expresia lui Cosimo de Medici.

Dragostea  de  înţelepciune  se  manifestă  la  Nicolaus  Olahus  prin  consi-

deraţia pentru înţelepţi, prin învestirea cu înţelepciune a propriilor personaje şi 

prin inserarea în paginile sale literare a numeroase cugetări axiomatice. Dacă 

lui Gerard Mühlerd îi compune un epitaf lăudându-i “veşnica înţelepciune”, 

datorită  căreia  acesta  a  ajuns  sfetnic  al  regelui  Carol  şi  judecător,  în  epi-

taful  conceput  lui  Erasmus  Olahus  se  arată  copleşit  de  înţelepciunea  de 

inspiraţie dumnezeiască şi de ingenua judecată a marelui umanist, însufleţit 

de un desăvârşit spirit al dreptăţii. În numele aceloraşi însuşiri, în paginile 

Hungariei, Kadár este menit de huni „să-i conducă în ale legiuirii şi slujirii 

dreptăţii”,  judecând,  potolind  litigii  şi  desemnând  pedepse  după  merit.  Iar 

înţelepciunea  divină  a  ascetului  găsit  de  huni  în  munţii  dintre Aureliana  şi 

Câmpiile Catalaunice îl tulbură până şi pe barbarul şi sălbaticul rege care, deşi 

primeşte de la el semne de rău augur, îi asigură cuviincioasă pază, iar apoi, 

libertatea: „Atila, ubi eremitae verba accepit, admiratus homunculi huius tam 

sapientem eloquentiam, inopinato tamen perculsus nuntio, iubet eum amoveri 

et in custodia ob prudentiae reverentiam honesta servari” (508). 

Aëtius,  în  pledoaria  sa  pentru  preîntâmpinarea  unei  noi  victorii  a  lui 

Trasimundus asupra lui Attila şi, în consecinţă, a ruperii de către regele vizigot 

a alianţei cu romanii, îl sfătuieşte pe tânăr să aibă în vedere cu înţelepciune 

că ar putea avea nevoie de armată pentru eventuala îndepărtare de la putere 

a  fratelui,  presupus  uzurpator:  „Magnae  semper  virtutis  et  consilii  fuit,  res 

futuras  praevidere,  pericula  quae  evenire  possunt,  prudentia  antevertere, 

consilium, ut res poscit, pro tempore mutare, atque, dum tempus adhuc est, 

possisque, omnia animo circumvolvere ne postea re deplorata, frustra sapere, 

consiliumve mutare velle videre” (509). De remarcat în acest scurt fragment 

numeroşii  termeni  nominali  şi  verbali  din  sfera  semantică  a  înţelepciunii: 

virtus, consilium, animus, prudentia, praevodere, circumvolvere, sapere. 

Pontifilor a căror înţelepciune îl abate de la crimă pe Attila, Olahus le 

rezervă o consideraţie privilegiată. Preotul de la Trecae, Lupus, şi papa Leo 

obţin pe căi similare graţierea, cruţarea oraşului lor. Discursul celui din urmă 

este  memorabil,  atât  prin  solida  argumentaţie,  cât  şi  prin  abila  structurare 

în  vederea  efectelor  psihice.  Dimpotrivă,  doar  câteva  cuvinte  de  absolută 

smerenie,  de  supunere  aproape  fanatică  din  partea  lui  Lupus,  îl  determină 

pe  comandantul  hun  să  lase  Trecae,  pur  şi  simplu,  neatinsă.  Peste  ambele 

intervenţii pluteşte, însă, forţa creştinismului, de care Attila este pe nesimţite 

---