Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
146 ANTAL GYÖNGYVÉR strămoşii hunilor din alirumne şi din tot soiuri de duhuri, îl pune la îndoială pe baza mai multor izvoare documentare, în privinţa înfrângerii lui Attila de către Trasimundus, a cărui atenţie ar fi încercat s-o abată prin răspândirea zvonului intenţiei sale de a ataca Bizanţul: “Tradit Iornandes, Atilam per id tempus misisse legatos ad Martianum Orientis imperatorem, qui dicerent, ni Theodosii praecessoris promissa sibi servaret, se illius imperium vastaturum. Hoc autem Atilam eo animo fecisse dicit, ne Trasimundus Wisigothorum rex conatus ipsius praescire posset. Nam paulo post Alanos populos quos trans Ligerim flumen sub Wisegothorum imperio habitasse testatur, Atila subito invasisset; quem Trasimundus nihilo saecius praeveniens, iusto praelio devictum coegisset, in Pannoniam turpiter refugere. Regem Atilam in Galliam secundo revertisse et cladem a Trasimundo accepisse non satis memini apud alios comperisse; revera neque Chronico, neque aliis autoribus, alloqui reticentibus tam longam eius profectionem et dedecus acceptum si quid certi de eo constitisse” (496). Prezentând uciderea lui Buda după întoarcerea hunilor în Sicambria, când se consumase episodul catalaunic al istoriei lor, scriitorul precizează că unii autori cred, spre deosebire de Cronica Maghiară, că fratricidul a fost săvârşit înainte de amintita bătălie. Deşi nota este făcută în fuga condeiului şi Olahus nu insistă prea mult asupra acestui fapt, este evident că, fiind “adept” al versiunii autohtone, conferă, din nou, întrucâtva, o explicaţie a oribilei crime, pentru că, prelungind mai mult perioada de uzurpare a tronului de către Buda, sporind, deci, şi numărul faptelor comise de el împotriva lui Attila, presupune că, Buda îi dă regelui mereu mai multe motive să fie înlăturat. Or, dacă omorul s-a petrecut în timpul primei reveniri a lui Attila în Sicambria, nerăbdarea cu care regele vrea să se vadă singur la putere îl incriminează odată mai mult. În puternicul său resentiment faţă de turci, scriitorului îi dă satisfacţie ridiculizarea lor, deşi “sub acoperire”, atunci când descrie foarte ciudata fân- tână din zona Severinului (pierdut de şaispreze ani, din neglijenţa creştinilor), care îi ţine la respect pe cuceritori: “Non procul a Severino, fons dicitur scaturiens, quem accolae Sanctae Crucis nominant, cuius aquam multis accepi conferre corporis languoribus, nihil immundi intra se continere, mortuorum animalium cadavera, experiendi gratia eo proiecta, paulo post eiecisse; faces, nescio quas, ardentes, noctu isthic videri. Has ob res etiam Turcis fontem esse in magna veneratione” (497). Scriitorul declină răspunderea pentru ce a aflat de la alţii, iar sintagma “nu ştiu ce torţe” spune mult despre părerea lui în acest sens (în contrast cu imaginea similară a sfintelor torţe arzând peste oraşul martir Rhemi). Căci, chiar şi în paginile miracolelor panonice, o asemenea fântână trece limita fabulosului; cititorul nu-şi poate reţine zâmbetul, imaginându-şi chipurile prelungi de stupoare ale turcilor ce văd, NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 147
de pildă, un cal mort ţâşnind din sfânta fântână. Cronicar metodic, Olahus indică şi aici numaidecât sursa informaţiei sale: nişte servitori din partea locului (!). Şi adaugă, într-o doară: “Aşa să fie!”: “Haec ego olim audivi, a servis Barnabae Belay, bani eius loci, penes quos fides rerum habebatur” (498).
În fine, prins într-o lungă, alambicată şi plină de surprize disertaţie despre vârsta lui Attila în momentul morţii sale, Olahus îi confruntă pe Sabellicus, Eusebius şi Sigibertus cu Cronica Maghiară, condimentând totul cu calcule şi speculaţii, ca apoi, cu o generoasă toleranţă, să aprecieze această vârstă între şaptezeci şi patru şi o sută douăzeci şi patru de ani (!), în funcţie de “lungimea” anilor – spune el, invocând şi alţi Mathusalemi – şi de buna condiţie fizică a regelui: “Quod autem tot annos exegisse traditum sit, id
Un caz în care scriitorul are suspiciuni privind date din Cronica Maghiară este refugierea regelui Miromannus din calea treimii armatei hune care pustia Hispania, tocmai în Africa, prin strâmtoarea Gaditanus [Gibraltar]: “Refert Chronicon nostrum, hos Atilae milites, Hispaniae aliqua parte ferro igneque vastate, usque ad regulum Baeticae provinciae, cui nomen Miromanno fuisset, penetravisse, eumque terrore Hunnorum omnia caedibus longe lateque vas- tantium, vehementer perculsum, ex Hispali, ubi degebat, per fauces Gaditani freti in Africam elapsum fuisse. Id tamen pro comperto affirmare non ausim, quum et Galliam Aquitanicam et Hispaniam eo tempore Visigothos possedisse constet” (500). De asemenea, în pofida aceleiaşi cronici, scriitorul îşi declină încrederea în afirmaţia că oraşul Tholosa s-ar fi supus de bună voie hunilor, de vreme ce era pe atunci reşedinţa lui Trasimundus: “Chronicon Hungaricum
Litera dragă filologului Olahus este cea meşteşugită, muiată în “licoarea Castalidelor”, aşa cum, la Cicero, măiestria expresiei este un aspect sine qua
Prin aceasta, marele orator antic îngemănează filologia cu filosofia [36*], Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|