Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
138 ANTAL GYÖNGYVÉR
“Funus et hoc merito totus lachrimabitur orbis, At pia caelestis gaudia coetus agit.” (460) De o mare admiraţie se bucură, în paginile lui Olahus, şi poliglotul Felix Ragusinus, sub îndrumarea căruia copiştii de la curtea regelui Matei Corvinul scot vestite codice miniate, spre bucuria sufletului şi încântarea ochilor celor care le citesc: “Praefectus his [amanuensibus], Felix Ragusinus Dalmata,
Dintre figurile autohtone, într-un alt scurt pasaj autobiografic, Olahus îl evocă pe Szathmári György, arhiepiscop de Strigonium, care ridicase frumoase edificii la Quinque Ecclesiae (Pécs), pe vremea când era episcop acolo. Umanistul laudă erudiţia, pioşenia şi spiritul său de dreptate: “Haec
Parafrazând, parcă, pe Seneca, pentru care filosoful stoic pretutindeni în lume se află acasă, umanismul renascentist acreditează ideea că “omul învăţat, singur între toţi, nu este străin pe pământ străin […]. Cultura [32*], oriunde ne ducem, ne însoţeşte, ne conduce, ne readuce în port” (463). Adevărata cultură umanistă, în perspectiva lui Bruni, spre deosebire de viziunea lui Barbaro, îl integrează pe om în societate. Lorenzo Valla, la rândul său, consideră actul de cultură un bine obştesc. Alamanno Rinuccini explică izolarea culturală şi contemplativă a florentinilor prin refugiul din calea tiranului Lorenzo. În acest context, el caută o cale de mijloc între cultura în slujba umanităţii şi cea în sine, care, deşi realizează contactul atemporal şi aspaţial cu toate spiritele elevate ale omenirii, nu poate sluji unei republici ideale (464). Fiind rezultatul gândirii şi activităţii umane, cultura nu poate să aibă un caracter finit, ci, asemenea oricărui rod al experienţei general umane, ea leagă treptele dezvoltării societăţii. Cultura proprie epocii umaniste eliberează valorile prestabilite de Aristotel şi pune în locul certitudinilor creativitatea, frenezia căutărilor şi noile descoperiri. Superioritatea ei rezidă tocmai în libertatea spiritului care o creează (“ubi spiritus ibi libertas”), în extinderea interesului asupra tuturor sferelor vieţii şi în îndrăznirea propriei ei contribuţii la marele proces cultural al omenirii în veşnică devenire. Mai mult, profana cultură antică are în umanism, de pildă la Thomas Morus, puterea de a se opune teologiei scolastice, întemeind o teologie umană, în pofida caracterului ei laic (465).
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 139
La Olahus, actul de cultură începe cu cunoaşterea bunurilor spirituale ale omenirii, incluzând aici şi limbile clasice, pe care el însuşi le stăpâneşte. Admiră aceste deprinderi atât la curte cât şi la colegii de breaslă. I se cuvine, de aceea, o reverenţă şi soţiei contelui de Nassau, precum şi prietenului Danus sau lui Adamus Carolus, secretarul lui Ferdinand, rege care înfiinţează “măreţe lăcaşuri de cultură”:
“Carole, praecipuos inter numerande sodales Ingenium cuius Phoebus Apollo colit. Te mihi conciliant charites doctaeque sorores Et Latiae cultrix casta Minerva lyrae. Principis et nostri sublimia tecta potentis Ac socio semper munere culta fides. Haec etenim claros titulos nomenque duobus Illae animi nobis contribuere bona. (466) Materializată, cultura înseamnă şi carte, dar şi ctitorii [33*]: biserici, biblioteci, şcoli – edificii renascentiste, în toată legea artei. Landino pledează pentru un “Dumnezeu pământesc”; în felul său, acest principe trebuia să fie un demiurg, un creator, un ctitor. La fel, Bruno arată că toate religiile converg în “necesitatea de a cunoaşte un suprem ctitor” (467). În această idee îşi găseşte justificarea, mai cu seamă în perioada Renaşterii, acea veritabilă “schimbare la faţă” a lumii, prin edificarea de către principi a unor inestimabile monumente, prin măiestria meşterilor care le asigură glorie eternă, deşi privilegiul ctitoritului nu aparţine doar principilor. El însuşi ctitor şi sprijinitor al învăţământului, înalt prelat, Olahus amin- teşte în opera sa, alături de scriitori, dascăli şi oameni de artă, nenumărate personalităţi care au presărat peisajul geografic şi cultural avut în vedere cu lăcaşe de cultură şi construcţii epocale. Dacă palatul cardinalului de Lüttich a fost conceput spre a-i reflecta, prin măreţie, virtuţile, Bibliotheca Corvina, „memorabilă şi demnă de admiraţie”, este nu numai o bijuterie a curţii de la Buda, ci, alături de somptuosul palat închipuit de rege pe faţa pământului la Vişegrad, o remarcabilă mărturie a spiritului renascentist propriu regelui ctitor – ambele de talie europeană. La Vişegrad, într-o capelă mozaicată, o orgă de argint şi trei altare de alabastru aurit grăiesc despre cultura muzicală şi pietatea regelui: „Introrsus ad latus areae, in radice montis, quae paulo
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|