130
ANTAL GYÖNGYVÉR
“Crebris huius erat studiis operosa iuventus
Dedita dum volvit Biblia sacra manu.” (426)
În proza sa, Olahus evocă pios faimoasa bibliotecă a lui Corvinus, conce-
pută după modelul celor florentine. Spiritul umanismului renascentist dăinuie
în vremea lui Olahus între zidurile palatului de la Vişegrad, unde aceasta îşi
avea sediul. Valoarea şi fastul volumelor, orânduirea cărţilor – toate vădesc
rafinatul gust al Corvinului şi, mai cu seamă, preocuparea sa pentru cultură. La
curtea sa, alături de arhitecţi şi istorici de renume, îşi găsiseră patria adoptivă
copişti pricepuţi şi pictori de cărţi; din atelierul acestora ieşeau superbe
exemplare miniate, sub grija meşterului Felix Ragusinus. Dragostea pentru
carte a principelui Corvin îl determină să înfiinţeze încă două biblioteci, în
aceeaşi cetate. De asemenea, în fortăreaţa de la Strigonium, alături de capela
ctitorită de Bakócz Tamás, o construcţie cu cupolă, decorată cu picturi,
adăposteşte o altă bibliotecă: “In quo [opere] est bibliotheca codicibus ve-
teribus, omnium facultatem refertissima” (427).
Cartea nu este doar instrument de cultură; ea conţine între coperţile
sale toată spiritualitatea omenirii, toate cuceririle până la un moment dat ale
fiinţei umane, toate răspunsurile la interogarea universului. Fără ea, întreaga
istorie a omenirii ar trebui retrăită, căci cartea este memoria scrisă a stirpei
umane. Ignorând această memorie, omul rămâne o făptură amputată. Lectura
şi studiul [29*] desăvârşesc omul-individ, îmbogăţindu-l cu moştenirea ce-i
revine, prin carte, de la întreaga omenire. Astfel, Guarini promovează ideea
că prin studiu se realizează osmoza cu spiritele antice (sau, poate, cu spiritul
în Antichitate). De aici rezultă că, preluând încărcătura spirituală a unei
epoci apuse, înţelepciunea sa, tinerii se maturizează. (Diacronia liniară se
dezarticulează.) Scopul studiului este tocmai această contopire: “Ut mortales
natu quidem iuvenes, prudentia et rerum innumerabilium scientia logaevos
efficiat” (428). Iar Pier Paolo Vergerio cugetă astfel, dezvoltând ideea: “Ce
poate fi mai frumos decât scrisul şi cititul şi decât a cunoaşte lucrurile lumii
antice şi a vorbi cu cei ce se vor naşte într-o zi şi a ne însuşi orice timp, şi
trecut şi viitor?” (429). Tot astfel, Leonardo Bruni, pornind de la comunitatea
de idei cu anticii, opinează că studiul anticilor este contactul conştient cu
propria umanitate. Studiul devine, astfel, la Machiavelli, prin pătrunderea
în universul spiritului peren, o aleasă sărbătoare, demnă de a fi celebrată în
veşminte regale: “Când se lasă seara, […] intru în camera mea de lucru […],
îmi pun veşminte regeşti […]. Îmbrăcat cum se cuvine pentru aceasta, păşesc
în străvechile lăcaşuri ale oamenilor de demult” (430).
Scopul studiului nu este formarea eruditului, ci a omului complet. (Faţă de
acesta, omul doct este cartea vie.) Devenirea individuală este, deci, sinonimă
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
131
cu studia humanitatis. Şi în accepţia lui Bruni, aceste studii “humanitatis studia
nuncupantur, quod hominum perficiant” (431). Cât despre artele liberale,
consideră că “idcirco sunt liberales quod liberos homines faciunt” (432). Atât
el, cât şi Salutati atrag atenţia că studiul umanist nu poate fi redus la un act de
cultură, nici literele la retorică. Dacă primul înseamnă conştientizarea eului,
ca fiinţă ontologică, prin sincronizarea cu toate momentele istoriei omului
în univers, literele, în schimb, sunt contribuţia individului la dezvoltarea
spirituală a speciei sale, zaua creată cu responsabilitate în arborescenta
înlănţuire a valorilor individuale în specia umană. O atare autodefinire trebuie
să-şi asume conştient permanenţa. Crearea de nonvalori zădărniceşte existenţa
personală a omului şi retardează complinirea Omului cosmic.
Studia humanitatis îl caută pe om şi prin gramatică, retorică, poezie,
istorie şi filosofia morală. Primul care are revelaţia semnificaţiei acestora
este Petrarca. Avându-şi geneza în filologie, umanismul înfloreşte secole la
rând până ca retorica să fie despuiată de orice semnificaţie profund umană,
epuizându-şi forţa vitală.
Îngrijindu-se de studiile fiului său, Gargantua îi scrie: “Fiul meu, te-aş
sfătui să foloseşti anii tinereţii tale cu silinţa învăţăturii, întărindu-ţi fără
încetare puterile minţii şi ale sufletului. […] Să-ţi însuşeşti fără greşeală
limba elină mai întâi, aşa cum cere Quintilian, apoi latina şi ebraica Sfintelor
Scripturi, chiar araba şi caldeiana; să te deprinzi a scrie în greceşte luând pildă
de la Platon şi latineşte urmând pe Cicero” (433).
În mare măsură autodidact, ca şi Guillaume Budé, tânjind la clipa de
răgaz când să poată evada pentru puţin timp la Louvain Olahus îşi exprimă în
dese rânduri regretul că sorţii nu i-au fost prielnici studiului şi nici cultivării
“firavului” său talent. Răspunzând în versuri la o scrisoare a lui Emericus de
Calna, Olahus deplânge neşansa sa de a nu fi putut studia în Italia, Grecia,
Germania sau Franţa:
“Imbuit ingenium nostrum non Itala tellus
Graecia nec cultas praebuit illa scholas.
Non nostros etiam mores Germania finxit
Non urbs, quae Gracchi nomine dicta fuit.
Terra brabanta dedit nullos mihi docta magistros,
Gallia nec charites ingeniosa suas.” (434)
Acelaşi regret prinde glas şi în poezia către cititor din prefaţa la Hungaria
şi
Atila:
“
Nec mea doctiloqui coluerunt arva Catones;
Huic sterilem messem terra relicta tulit.” (435)