Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
132 ANTAL GYÖNGYVÉR Scriind dascălului cremnician, Gasparus Theslerus, umanistul îl numeşte “speranţă şi mândrie a nobilei tinerimi”, exprimându-şi respectul faţă de cel care este îndrumătorul tineretului studios. Rugămintea poetului de a forma gustul “celor în floarea vârstei” pentru studiu şi maniere alese, precum şi mărturisirea că acest efort al dascălului este pentru el un adevărat dar dovedeşte sincera sa preocupare pentru formarea noii generaţii în spiritul literelor:
“Gloria sycelidum, Gaspar, non parva dearum Magna iuventis spesque decusque bonae […] Pasce, precor, teneros, iuvenes turbamque virentem Ingenuis studiis moribus atque piis Sic erit exacti merces condigna laboris Omnibus ex nobis donaque iusta feres.” (436) În versurile către cititor ale codicelui care conţine poeziile scrise de umaniştii belgieni cu ocazia morţii lui Matheus Olahus, umanistul transil- vănean şi Franciscus de Bugundia poartă un dialog poetic despre pierderea lui Erasmus şi a lui Matheus. Interlocutorul lui Olahus, ca într-un epitaf, dă glas, într-un singur distih, elogiului calităţii lui Erasm de “ocrotitor şi sprijinitor al studiului”:
“ Ille potitus erat clarae praeconia famae Quod studii vindex praesidium fuit.” (437)
Problema studiului capătă, din perspectiva lui Jacobus Danus, un context cotidian ludic; amicul poetului, mare amator de petreceri, este, datorită formaţiei sale cărturăreşti, oaspetele predilect al puternicilor zilei:
Un deziderat umanist cu implicaţii majore, unul din punctele articulatorii ale formării omului, rămâne educaţia [30*]. Petrarca vede esenţa ei în elocinţa prin care este posibilă realizarea dialogului peste timp cu marile spirite ale Antichităţii. Coluccio Salutati explică primatul retoricii în edu- caţie prin faptul că, în fond, cuvintele acoperă şi pătrund realitatea extra- lingvistică. Pentru Leonardo Bruni, scopul educaţiei umaniste este atin- gerea fericirii comune. De aceea, spune el, “nici o învăţătură nu poate fi mai potrivită pentru om, decât să înţeleagă ce sunt cetatea şi statul” (439). Alături de politică şi retorică, istoria are o indubitabilă forţă educativă. La NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 133
Salutati, ea are mai multe valenţe: înseamnă cunoştinţe concrete, fundal pentru politică şi act de filantropie, datorită aceleiaşi interferenţe a epocilor şi a permanenţelor adevăratelor valori. Şi Valla vede în istorie o magistra vitae: “Din istorie derivă o mare cunoaştere a lucrurilor naturale […], o mare doctrină a moravurilor şi a oricărei alte înţelepciuni […]. [Nici chiar] Moise şi evangheliştii […] nu pot fi consideraţi […] decât istorici” (440). Alberti afirmă că, prin educaţie corespunzătoare, omul dobândeşte virtutea prin care trece de obstacolele vieţii. Apropiind istoria şi poezia, Pontano arată în Actius că istoria este o poëtica soluta. Confirmă şi el valoarea educativă a istoriei. Iar poeziei, Pontano îi adresează elogiul meritat prin a fi fost cea care, în forma ei ritmată şi cântată, a spus totul: “Slavă ţie, deci, o, Poezie, mama fertilă a oricărei învăţături […] tu ai venit cu adevărat în ajutorul umanităţii […]. Tu ai scos oamenii afară din caverne şi păduri. Prin tine cunoaştem, prin tine avem înaintea ochilor lucrurile trecute, prin tine îl înţelegem pe Dumnezeu” (441). Educaţia prin poezie Bruni o vede ca pe o “divina quaedam alienatio, ac velut sui ipsius oblivio” (442), datorită capacităţii ei de a absolutiza valorile. Cristoforo Landino, pornind de la cârmuitorul înţelept al republicii lui Platon, consideră că cel care îşi cârmuieşte semenii cu har este apt şi pentru a le fi educator. Speroni, atribuind retoricii funcţia educativă, atrage atenţia asupra educării prin plăcerea ascultării discursului civic. Tot desfătarea este calea educativă şi la Varchi, din care cauză artistul cuvântului trebuie să poată fi capabil a împodobi sufletele. În Naugerius, Fracastoro recunoaşte atributele educative ale poeziei, dar consideră că ea este o entitate în sine, suficientă sieşi ca ţel şi realizare. Natura omului este înzestrată cu germenii virtuţilor – arată Castiglione – aflaţi în latenţă până îi evidenţiază “un bun agricultor”. Educaţia nu presupune stârpirea răului din om, de vreme ce răul este un dezechilibru, ci modelarea şi armonizarea trăsăturilor de caracter. Înrâurirea educativă este apreciată de Alessandro Piccolomini ca o relaţie nu numai continuă, permanentă, ci şi mutuală, după principiul “educă şi este educat” (443). Elev al lui Rudolf Agricola – cel care îl remarcase pe Erasm – , Konrad Celtis a învăţat de la maestrul său că omul este perfectibil, că se poate autodepăşi şi că are în el scânteie divină. Continuator al acestor precepte, primul poet german laureat susţine că “sufletele copiilor trebuie să fie formate şi […] «momite» cu farmecul versurilor. De vreme ce în ele sălăşluieşte sublima încântare a lucrurilor […], frumuseţea şi nobleţea cuvintelor, prin ele […] se plămădesc uşor sufletele copiilor […]. O astfel de educaţie pretinde Aristotel când recomandă ca tinerii să fie instruiţi prin armonia cântecelor, deoarece ele […] stimulează mintea copiilor” (444). În privinţa educaţiei engleze a vremii, Erasmus însuşi o admiră atât de mult, încât prin Colet, Grocyn, Linacre şi Thomas Morus i se ostoieşte dorul de Italia. Juan Luis
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|