Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
162 ANTAL GYÖNGYVÉR oportun pentru menţionarea (ca pentru regele neiniţiat) unor convingeri creştine: “Regi respondet: se […] cultorem illius Dei [esse] quem christiani in persona trinum, in substantia tamen et divinitate unicum vere et sancte colerent “ (562). Attila este uimit să afle că, nebotezat, are o misiune majoră de îndeplinit pentru lumea creştină: “Tu enim Dei es flagellum, ad vitia christiani populi corrigenda missus” (563). Cu aceasta, Olahus acordă, oarecum, eroului său circumstanţe atenuante în comiterea faptelor sale. Ceea ce aparţine, însă, indubitabil regelui este tocmai forţa şi grandoarea, gloria şi continuitatea; acestea sunt întrupate prin strămoşul maghiarilor care aveau acum atâta nevoie de ele. Pedepsind creştinătatea din voia Domnului, Attila devine peste timp, datorită gloriei sale, armă împotriva flagelului otoman. La începutul Hungariei, un alt neam barbar – vizigoţii – promite comandantului roman Valens, fratele împăratului Valentinian, că, lăsat să se stabilească în Moesia inferioară, se va creştina. Adept al unităţii creştinilor, Olahus îl celebrează pe iniţiatorul creştinismului, pe primul ei propovăduitor, fie ducând mai departe învăţătura sa, atunci când îl îndeamnă pe Silesius Logus la iertare şi îi aminteşte că este o impietate a-i ponegri pe cei trecuţi în nefiinţă:
Non haec Christicolas docuit servator Jehsus, Longe alia ast nobis dogmata sancta dedit: Ut veniam lapsis placitam requiemque precemur Aeternam […]” (564), fie sărbătorind sfântul Paşte, momentul mântuirii neamului omenesc şi al împărtăşirii omului din veşnicia divină; cu ocazia sărbătorilor pascale poetul îşi înalţă imnul de slavă către cel înviat din morţi, văzând în Christos un păstor demn de urmat:
“Primiciae Christus nostrae surrexit Jehsus! Tale trahet post se caetera membra caput.” (565) Dar, dincolo de mântuire, Paştele, creştinismul, înseamnă, în bună interpretare umanistă, în locul temniţei întunecate a necredinţei şi a temerii în faţa divinităţii, libertate şi lumină. O antiteză majoră marchează stilistic toate acestea:
“Salve, sancta dies, nostrae spes firma salutis Quae reseras atri carceris alba fores.” (566) Şi dacă în fiecare iubire există o corelaţie între “obiect” şi sentiment (alter – altruism, logos – filologie, patrie – patriotism, Christos – creştinism), iubirea de Om se numeşte umanism [42*] Iar Omul nefiind o făptură statuară, NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 163
ci o fiinţă mereu în devenire – aşa cum crede şi Erasmus –, în fiecare epocă a existenţei sale dobândeşte ceva: în Preistorie curajul, în Antichitate înţe- lepciunea, în Evul mediu teama, în Renaştere libertatea. Ca iubire de Om, umanismul se distinge de termenul propus de F. J. Niethammer, în 1808, pentru educaţia în spiritul studiilor clasice, apropiindu-se de cel de filantropie, propriu lui Coluccio Salutati – termen care implică la un loc, parafrazându-l pe Guazzo şi pe Alessandro Piccolomini, comunicarea, comuniunea, con- vergenţa, coexistenţa tuturor oamenilor istoriei, în diacronie, ca părţi ale mozai- cului viu, perfectibil şi atemporal, numit Om. Astfel, Omul devine un flo- rilegiu mereu în zămislire, în care fiece făptură umană semnează şi înseamnă măcar o literă. Conştientizarea acestui fapt începe cu Petrarca, în a cărui De hominis dignitate stă proclamarea libertăţii făpturii umane. Manetti şi da Vinci îi exaltă, apoi, calitatea de homo faber, iar Pico, chipul şi asemănarea cu Dumnezeu. Pentru Ficino, Omul există ca microcosmos – concepţie preluată şi de Cusanus, Paracelsus, Scève, Shakespeare şi Bruno. După atentatul pro- testantismului la aura divină a Omului, Steuco i-o va reda, sprijinit, pe altă cale, şi de Pomponazzi. Văzându-l astfel, Juan Luis Vives are revelaţia miracolului naturii, iar Komensky îşi concepe Marea didactică aşezându-i în frontispiciu frânturi de psalmi, pentru a oglindi iubirea lui Dumnezeu pentru Om: “căci pe tine te-am ales eu ca tovarăş al eternităţii, spre folosul tău am pregătit eu cerul, pământul şi ceea ce este într-însul, numai ţie ţi-am dăruit toate laolaltă […]. Pe tine te-am pus peste toate lucrurile mâinilor mele, toate le-am pus la picioarele tale […] – animale ale câmpului, păsările cerului şi peştii mării şi, în felul acesta te-am încununat cu glorie şi cinste. […] Ca să nu-ţi lipsească nimic, în cele din urmă m-am dat pe mine însumi ţie […], unind natura mea cu a ta pe vecie, ceea ce nu s-a întâmplat nici uneia dintre făpturile văzute sau nevăzute […]. Tu eşti culmea cea mai desăvârşită a operelor mele, o admirabilă chintesenţă a lor, locţiitorul lui Dumnezeu printre ele, coroana gloriei mele” (567). Opunând unei asemenea măreţe viziuni asupra Omului, în care el însuşi crede cu toată ardoarea umanistului, o comunitate de stranii oameni, condamnând automutilarea şi izolarea lor spirituală în universul ticălos al cerşitului, Olahus îşi exprimă implicit iubirea faţă de admirabila făptură umană, frumoasă prin natura sa şi dăruită cu har dumnezeiesc: “Alius est etiam
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|