Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
160 ANTAL GYÖNGYVÉR locul ideal unde oamenii se convertesc la unica credinţă (551), căci scindarea de orice natură înseamnă dizarmonie şi îndepărtează de ceruri. Faţă de o ase- menea perspectivă, Savonarola greşeşte nu prin ardoare, ci prin fanatism. (În cazul Inchiziţiei, fanatismul este înturnat în crimă.) Fără libertate, omul nu poate iubi. Iar protestantismul lui Luther şi Calvin, în exaltarea divinităţii, alege nefericita cale negativistă, nihilistă de a reduce omul la o creatură nemernică, ce nu are nimic din platonica frumuseţe şi nici din meritele pe care i le distinge, în Renaştere, de pildă, Steuco. Categoria umanistă a pioasei filosofii leagă înţelepciunea omului de pietate, oferind făpturii umane nu numai o nouă religie (docta religio), ci şi încrederea în perfectibilitatea sa şi, prin aceasta, speranţa convergenţei cu Dumnezeu, asemeni Fiului Său. Căci, în ultimă instanţă, creştinismul este iubire de Christos. Prelungind aspi- raţiile clasice în creştinism, Erasmus, în Manualul ostaşului creştin, vede creştinismul ca pe o atitudine de moralitate, liber fiind de pasiune. La Ra- belais, din îndemnul lui Gargantua, se distinge ideea coparticipării omului la lucrarea divină: “Să slujeşti lui Dumnezeu, […] să încredinţezi fiinţei lui toate gândurile şi toate nădejdile tale, ajutând lucrarea lui prin credinţa ta” (552). De la Plethon, creştinismul este revigorat prin împletirea elementelor de mitologie profană cu cele de inspiraţie creştină, aşa cum se întâmplă şi în opera lui Nicolaus Olahus. Tinzând să depăşească limitele Renaş- terii, Campanella caută în creştinism religia naturală, expresia înţelepciunii divine (553). Considerând creştinismul religie ideală, umanistul transilvănean nu înţe- lege cum este cu putinţă ca prin el popoarele să nu ajungă la aceea unitate care să poată înfrânge ciuma otomană. O mărturiseşte direct în scrisorile şi în cuvântările sale, dar şi prin mijloacele proprii literaturii. Este unul din reproşurile pe care le face “prezentului secol” – o critică al cărei pesimism se datoreşte mai ales neputinţei de a stăvili răul cu tentacule prelungi. La fel gândeşte, în paginile Hungariei, regele Corvin, dar şi scriitorul însuşi, când prevede că, Slavonia odată încăpută pe mâna turcilor, Ungaria va fi prada uşoară a acestora. Într-un context similar, prăpădul războiului cu necreştinii, de astă dată huni, îi face pe asediaţi să se teamă, în păcătoşenia şi în slăbiciunea lor, că se vor dezice de credinţă: “Esto, sint nostrum aliqui malorum cru-
durerile acumulate de o viaţă, la moartea fratelui pare să nu mai vadă raţiunea rugăciunilor [41*]. Într-un târziu, îşi aminteşte că pietatea nu are, precum ruga, o finalitate telurică (cea mai cucernică fiind contactul cu divinitatea), ci este iubire necondiţionată :
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 161
“Tristia sed quoniam possunt non fata levari Cur vana petimus numina dura prece? […] Sed quia non possunt flecti mala fato precando At maneant gemitus haec pia signa mei “ (555). Phoebus, într-un alt poem, îl dojeneşte că, deşi preot, se revoltă împotriva voinţei divine, în loc de a se încrede în dreptatea aceleia şi de a-şi găsi alinare în credinţă:
Episcopul din Rhemi pare întruparea însăşi a rugăciunii – fapt de care şi locuitorii cetăţii sunt conştienţi: “Compertum nobis […est], vir optime,
este cel care, spre a preîntâmpina slăbirea poporului său în ale credinţei, îi aminteşte că, fără ea, şi chinul îi va fi mai mare, şi porţile cerului îi vor sta ferecate: “Nihil in rebus his mundanis tam grave nobis obvenerit, quod non in illius fide constanter perferre possimus […]. Non igitur vos corporis terreat aut malum, aut cruciatus; qui initium est, si constantes in fide fueritis, vitae perpetuae” (561). Deprinzându-şi concetăţenii cu ruga pentru vrăjmaşi – “pro inimicis vestris […] mecum una iugiter deprecemini” (558) –, Nicasius se retrage în templul pe care însuşi l-a ridicat, “cu gândul ca unde înălţaseră rugăciuni pe când soarta le surâdea, acolo să-şi şi redea sufletul, în ceasul din urmă, lui Dumnezeu” – “eo consilio, ut ubi rebus prosperis preces fuderant, ibi in extremis quoque animam Deo redderent” (559) – previziune care se va şi împlini, episcopul sfârşindu-şi viaţa pământeană şi începându-şi-o pe cea divină tot prin rugăciune: “Divus Nicasius preces lachrymis plenas ad Deum,
adhaesit pavimento, psalleret, mox a quodam satrapa gladio educto invasus, capite truncatur. Cuius caput a membro etiam avulsum divinum canticum non intermisit” (560).) Nu este lipsit de semnificaţie că păgânul Attila face cale întoarsă de la porţile Romei, ale creştinătăţii, în timp ce pe ereticul Ioannes nu îl va cruţa. Momentul întâlnirii dintre Attila şi ascetul creştin este considerat de scriitor Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|