Nicolaus olahus

158

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

   

Chere puer claros supera pietate parentes

   

 

Et tua clarescat semper adaucta fides.” (542)

Răsplata  pietăţii  este  împărăţia  veşnică  a  Domnului,  armonizarea  cu 

divinitatea. De ea se bucură sufletul pioasei Clara (căreia poetul îi dedică un 

întreit epitaf şi o elegie):

   

“Hic tumulus dominae Clarae corpuscula condit

   

 

Quae fuerant fidei, cum pietate, domus.

   

Hac animam pariter puram pietasque fidesque

   

 

Transtulit ad sacri castra suprema poli.” (543)

Aceeaşi evlavie i-a însufleţit şi pe eroul Bakyth, pe Gerardus Mühlerd şi 

pe episcopul Brodericus – toţi bucurându-se după moarte de cerurile veşnice. 

Deprinderea tinerilor cu pioasele obiceiuri este datoria educatorilor; Olahus o 

solicită şi dascălului trimontan Gasparus Teslerus, asigurându-l că efortul său 

va da roade, spre bucuria tuturor:

   

“Pasce precor teneros iuvenes turbamque virentem

   

 

Ingenuis studiis moribus atque piis.

   

Sic erit exacti merces condigna laboris

   

 

Omnibus ex nobis donaque iusta feres.” (544)

Ca şi în privinţa altor virtuţi, poetul vede un model aproape intangibil, de 

sfântă iubire, în Erasmus, de care însuşi Dumnezeu lipseşte conciliul papal, 

pentru a-l avea cu sine în tării: 

   

“

Concilio Pauli poterunt tua scripta probari;

   

 

Vivere te mecum malo, ait ipse Deus.” (545)

Evlavia  este  starea  care  apropie  fiinţa  umană  de  Dumnezeu;  urmând 

concepţia lui Platon despre lumina divină, Ficino arată că: “întrucât lumina 

lui Dumnezeu depăşeşte graniţele înţeleptului, ea nu poate fi înţeleasă în nici 

un fel de către inteligenţa naturală a omului, ci mai degrabă este iubită; şi, 

astfel iubită, pare că pătrunde în noi cu graţie” (546).

Nici  cucernicul  Lupus  din  Trecae  nu  cunoaşte  lumina  lui  Dumnezeu. 

Dar evlavia lui îl determină să nu se opună lui Attila, despre care află că este 

“biciul  lui  Dumnezeu”,  ci  să  accepte  voinţa  divină  care,  orice  le-ar  aduce, 

este  dreaptă:  “Quis  […]  mortalium  flagello  Dei  mei  resistet  quo  minus  in 

omnes, quos volet, saeviat? Veni, igitur, ut dicis, Dei mei flagellum, quo libet 

proficiscare,  omnia  tibi,  ut  Deo  ministro,  me  non  repugnante,  parebunt” 

(547). Dar, cum Dumnezeu, încredinţat de pioşenia celor încercaţi, a oprit şi 

altă dată, cum stă în Scriptură, iminenta jertfă, văzând deplina supunere şi 

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

159

necondiţionata credinţă a preotului, ca într-un miracol, lasă şi acum biciul din 

mână. Pe Nicasius şi Eutropia, aleşii săi din Rhemi, aceeaşi iubire divină îi 

cheamă la El, împreună cu locuitorii cetăţii. Pioşenia îi transsubstanţializează, 

trupul le devine rugă fierbinte: “Toto hoc quo obsidebantur tempore, assiduis 

vocabant orationibus” (548), iar poporul se roagă cu ei şi la îndemnul lor, 

pentru  iertarea  păcatelor  lor  şi  ale  vrăjmaşilor.  Îşi  petrec  ultimele  clipe  de 

viaţă în sfântul lăcaş ridicat Domnului de către episcop: “Nicasius et Eutropia 

virgo, tantae hostium truculentiae ducti admiratione, ad aedem Beatae Vir-

ginis, quam beatus hic episcopus extruxerat, hymnum canentes laeti profo-

giunt,  eo  consilio,  ut  ubi  rebus  prosperis  preces  fuderant,  ibi  in  extremis 

quoque animam Deo redderent” (549). În infailibila sa pietate, Nicasius îşi 

reia rugăciunile, după ce zadarnic încearcă să îmblânzească cruzimea hunilor, 

şi le înalţă cu ardoare chiar şi de dincolo de moartea în care este urmat de 

pioasa  sa  soră.  Acestor  martiri  li  se  alătură  fecioara  Ursula,  împreună  cu 

întregul ei alai al cărui pelerinaj duce în ceruri. 

Dincolo  de  acest  cadru  aproape  mistic  şi  uneori  fabulos,  paginile  lui 

Olahus nemuresc şi alte figuri pioase, autohtone, într-un spaţiu mai curând 

social şi istoric. De la episcopul de Pécs, Nicolae, care noaptea cară lemne 

pentru  săraci,  până  la  cel  (nenumit)  de Alba-Iulia,  care  cinsteşte  trupurile 

eroilor,  există  galeria  fără  de  sfârşit  a  cuvioşilor  anonimi  cărora  scriitorul 

le  evocă  numai  faptele.  Cu  această  identitate  doar  vag  conturată,  până  şi 

menţionatul episcop de Alba rămâne în memoria posterităţii ca un duh pios, 

ca un arhetip întrupat la nesfârşit de-a lungul timpului, câtă vreme dăinuie 

credinţa creştină [40*]. 

Creştinismul  nu  este  impietat  prin  cercetările  renascentiste;  acestea  în-

cearcă să elibereze fiinţa umană de sub povara copleşitoare a dogmelor, din 

strânsoarea  anihilantă  a  prejudecăţilor  şi  a  postulatelor  teologice,  ca  omul, 

prin  liber  arbitru,  să-şi  poată  înălţa  inima,  pioasă  ofrandă,  către  divinitate, 

încât nu teama, ci iubirea să-l călăuzească spre lumina din care şi el a primit o 

scânteie, fără a o împuţina. Pico şi Ficino contribuie la “mântuirea” teologiei 

însăşi, conferindu-i poeticitate, pe o coordonată platonică. Drumul către Dum-

nezeu  este,  în  viziunea  lui  Salutati,  solicitanta  cale  pe  care  purcede  numai 

omul  virtuos:  “religia  este  calea  grea  a  virtuţii,  frământatul  drum  al  luptei 

către portul păcii, aspra cale care, între pericolele lumii, conduce spre dulcile 

linişti ale cerului” (550). După Bruno, realizarea contactului cu divinul, care 

nu se manifestă, ci se revelă omului, este, de-a dreptul, eroism. Dacă religia 

aparţine omului, aşa cum observă Machiavelli, acesta, îndreptându-se către 

Dumnezeu, trebuie să fie integru. Se căleşte în încercările lumeşti, suferă, dar, 

în pragul veşniciei, este demn de armonia cu divinitatea, prin meritul său de 

a fi trăit armonios în propria-i cetate. Aceasta este, la Francesco Sansovino, 

---