Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
164 ANTAL GYÖNGYVÉR aut ipsorum ossa, compaginesque membrorum, quo sint ipsis, deformitate corporis, non inaequales, interverti. Hi ab initio, ut quemadmodum corporis habitu, ita etiam idiomate, ab aliis different, propriam sibi linguam, qua inter se loquerentur, a nemine externo, nisi suo cive intelligibilem, quam nostri caecorum linguam vocant, confinxerunt. Hacque utuntur praerogativa, ut sint ab aliis oneribus caeterorum Hungarorum perferendis, liberi, atque per omnes regni partes, cancionibus mendicalibus, victum, quaestumque sibi, et suis faciant. Hominum genus, turpe, infame, et omnibus cruciatibus dignum, qui naturae humanae decorem, facto suo scelesto, dedecorant. A quo a principibus nostris, sive aliis, maioribus rebus deditis, sive in amplo regno, id non advertentibus, hactenus prohibiti non fuere; alioqui generi humano, non tantam infamiae, deformitatisque notam, inusturi” (568). II. “passamo al tempio poi di Pudicizia ch’accende in cor gentil oneste voglie, non di gente plebeia, ma di patrizia.” (Petrarca – Tryumphus Pudicitie, v. 181-183) Dacă viaţa omului înseamnă iubire, dacă iubirea îl leagă de semeni, de patrie, de carte, de Dumnezeu sau este bucuria de a trăi, chiar şi senzual, răstimpul care îi este dat pe pământ – la iubirea voluptoasă se renunţă, totuşi, uneori, prin castitate [43*], pentru o mai profundă preocupare privind celelalte manifestări ale iubirii. Exaltând omul şi universul teluric croit pe măsura sa, în general, umanismul nu apreciază atitudinile extreme, nefireşti, ale izolării individului şi ale refulării nevoilor sale. În sens larg, omul, creat de Dumnezeu, este considerat pur în esenţa sa, iar tentativa de suprasolicitare a naturii sale este una de zădărnicie şi de automutilare: “quantum naufragium de genere humano!” – exclamă Lorenzo Valla cu gândul că omenirii i s-ar putea impune, prin asceză, virginitatea (569). În sens absolut, la Alessandro Sardo castitatea este, însă, o condiţie de manifestare a graţiei şi a frumuseţii pure (570). Parafrazându-l pe Firenzuola, pentru care trupul este felinarul în care arde lumina sufletului, se susţine ideea că un trup cast dăruieşte mai multă lumină: “Ia două lumânări […] întru nimic […] diferite, pune-le în două felinare, unul mai transparent, altul mai puţin transparent, şi vei vedea că aceea care se află în cel mai transparent va răspândi o lumină mai clară decât celălalt” (571). Iubirea lui Petrarca pentru Laura, prin decizia ei
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 165
de castitate, se ridică deasupra condiţiei umane, lumeşti. Căci castitatea nu priveşte numai dragostea trupească, ci este o stare de puritate, de detaşare faţă de orice entitate care ar putea tulbura atitudinea umană stoică prin care se tinde către absolut. Aceeaşi legătură dintre trupul cast şi sufletul virtuos o surprinde Olahus, când reproşează, în câteva versuri, pictorului şi, prin el, oricărei arte plastice, că nu are putinţa reprezentării a ceea ce nu este material, fizic:
“Si quisset pingi pia mens in corpore casto Comptior hac una nulla tabella foret.” (572) Uneori însă, castitatea slujeşte cursul firesc al vieţii, impusă fiind de tradiţie. Astfel, în prag de cununie, Danus se cuvine să se bucure: logodnica îi este neprihănită şi sfioasă – fapt reliefat poetic de tăcerea, de braţele albe, de degetele delicate, precum şi de graţia Mărgărintei, fata cu nume ales. Ea nu este, totuşi, angelică, vaporoasă ca Laura lui Petrarca, ci are atributele senzuale ale unei tinere pământene. Curată, ea nu vine singură, ci, în sfiala ei, este “adusă” în faţa logodnicului:
Castitatea împodobeşte, în paginile lui Olahus, şi viaţa unor bărbaţi aleşi. Unul dintre ei, Erasmus, străluceşte ca soarele peste stele, în neprihana sa:
“Sic celsa virtute viros praecelluit omnes Sidera ceu coeli sol superare solet. Omnia sic pure transegit tempora vitae.” (574) Altul, Nicasius, este alesul Domnului pe pământ, datorită virtuţilor, pioşeniei şi inocenţei sale. Povestea lui începe tocmai prin evocarea acestora: “Erat ea tempestate eius urbis episcopus beatus Nicasius, vir iustitia morum integritate, sanctimonia insignis et, ob fidem vitaeque puritatem, Deo acceptus” (575). Locuitorii cetăţii cunosc statutul său deosebit înaintea lui Dumnezeu şi îl consultă ca pe un oracol, ca pe un mântuitor (făcând apel la starea lui de graţie divină) asupra celor ce au de făcut sub asediul duşmanilor, căci Nicasius este sufletul cetăţii: “Nisi compertum nobis esset, vir optime, Deum optimum maximum id gratiae ac misericordiae tibi impertitum esse, ut tuae apud illum preces ob vitae integritatem sint gratissimae […], non esset nobis integrum deliberatu, utrum ad te confugiendum, vel ex desperatione Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|