Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
166 ANTAL GYÖNGYVÉR […] aliter rebus nostris providendum nobis esset. Verum quum […] te ex signis compluribus, pater optime, comprehenderimus illi esse acceptum, non dubitavimus ad te venire, cuius consilio patrociniove et vivere et mori iam dudum constituimus” (576). Un statut aparte are sora episcopului, Eutropia. Ea este o “virgo a teneris annis Deo dedicata” (577), iar frumuseţea spiritului îi transpare şi în trup. Îşi urmează divinul frate în evlavie şi curaj, în puritate şi ca sprijin al poporului. Se roagă împreună, înfruntând primejdia morţii, care pare, însă, că îi desparte, fizic şi moral. Căci, dacă, murind, Nicasius are dumnezeiasca putere, conferită datorită neprihanei sale, de a psalmodia cu capul tăiat (ca semn că, pentru el, nu există moarte), în schimb, Eutropia, martoră răpusă de durere a teribilului sfârşit al fratelui şi stârnind, totodată, fără voie, prin frumuseţea sa, poftele trupeşti ale hunilor, părăseşte calea pietăţii şi a neprihănirii, mânjindu-şi mâinile cu sângele ucigaşului lui Nicasius. Prin aceasta, spre deosebire de el, Eutropia riscă să intre în rândul celor lipsiţi de semnul dumnezeiesc, deoarece iubirea pentru vrăjmaşi îi este mai mică decât cea pentru frate şi pentru că refuză voia divină ca Attila să fie bici al lui Dumnezeu. Nicasius îi previne pe cetăţeni să se roage pentru duşman; Eutropia îl orbeşte cu propriile mâini, primejduindu-şi nemurirea. Două personaje feminine, Ursula şi Digna, îi sunt apropiate Eutropiei prin castitate şi prin virtute. Dintre ele însă, cu toată admiraţia scriitorului pentru cealaltă, numai britanica Ursula urmează întru totul învăţătura creştină; ca într-un basm, ea ştie să-şi aline părintele întristat că o pierde dacă i-o va da de soţie chiar şi sincer îndrăgostitului prinţ englez, Aethereus: Ursula se logodeşte cu el, amânând, însă, nunta până după săvârşirea pelerinajului ei de trei ani la Roma – aşa cum o sfătuieşte oracolul, a cărui prezenţă în trama epică este, ca şi în cazul lui Nicasius, un semn de graţie divină. Însoţitoarele sale, unsprezece mii de fecioare, au comună cu ea pioşenia şi castitatea. Ele sunt solicitate chiar de Ursula de la regele englez: “Ipse et Aethereus procus curarent pari opera, decem spectatae pudicitiae virgines conquirere, harum singulis mille et sibi quoque totidem subdere, quarum spectata esset omnium probitas ac pudicitia” (578). Bestial ucise de huni, ca şi inocentul papă Cy- riacus, fecioarele îşi închină neprihana Domnului Christos – “adevăratul lo- godnic al fecioriei” – împreună cu Ursula: “pudicitiam suam Christo Domino
Digna, virtuoasa femeie din Aquilea, ca şi Eutropia, poartă în frumuseţea deosebită a trupului puritatea sufletului său: “foemina non religione et pudicitia
Rhemi, la grea încercare, aducând-o la cumpăna păstrării sau pierderii vieţii NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 167
veşnice. Digna riscă să o piardă, asemeni Eutropiei, însă pe calea unei alte crime, sinuciderea: “Haec quum adiret Hunnos in omnes ad mortem usque
deşi arhiepiscop, nu condamnă soluţia extremă a nici uneia dintre eroinele sale, apreciind dramatismul situaţiei limită, în care numai Dumnezeu este în măsură să judece.) În felul lor, personajele caste ale lui Olahus trăiesc o viaţă semiascetică, frustrându-se, dacă nu de viaţa civică, în schimb, de bucuriile fireşti ale traiului uman. Cu toate acestea, devotaţi cetăţii şi dăruiţi până la sacrificiu acesteia, ele par să urmeze preceptele lui Petrarca, Salutati şi Bruni de armonizare a ascezei cu viaţa politică. Petrarca, adept şi militant al vieţii civice, proclamă solitudinea contemplativă înturnată în folos social, deoarece, într-o epocă ce pune tot mai mult preţ pe “diferenţa specifică” a individului faţă de “genul proxim” al societăţii – pentru a vorbi în termeni logici – introvertirea augustiniană (căci Petrarca la ea îndeamnă), prin redescoperirea sinelui, face societatea umană mai bogată, o împlineşte, o desăvârşeşte. Asceza [44*], condamnată la începuturile umanismului, îşi găseşte apărătorii şi adepţii odată cu impunerea tiraniei de către principii italieni, care atentează la libertatea spiritului uman. Totuşi, Barbaro stipulează, la un moment dat, că viaţa socială distrage pe literat de la dragostea pentru studiu şi pentru divinitate. Spre deosebire de el, în capodopera lui Iacopo Sannazaro, în romanul pastoral cu tentă autobiografică Arcadia, solitudinea pentru care optează eroul este determinată de dezamăgirea în dragoste (582). Episcopul de Pécs, Nicolae, este zugrăvit de Olahus aproape în tonurile corespunzătoare unui ascet, el ducând o dublă viaţă, de preot şi de călugăr, purtând o sutană austeră, ţesută din păr, şi prestând munci nocturne în folosul obştii. Faţă de el, călugărul din munţii Galiei de care dau, trecând povârnişuri, soldaţii huni, este cu adevărat un sihastru. Retras într-o umilă colibă încropită în creierul munţilor, puţin la trup, pios şi înţelept ca un oracol, modest şi, deşi surprins în intimitatea singurătăţii sale, nedând dovadă de vreo teamă în faţa teribililor invadatori, monahul caută în tihna surdă a tăcerii dintre stânci şi ceruri să priceapă mai bine cuvântul lui Dumnezeu şi să-i slujească statornic, cu toată credinţa şi puterea fiinţei sale, “departe de vacarmul lumesc” – după cum îi mărturiseşte regelui: “Is post diuturnum silentium, veluti numine afflatus divino, regi respondet: […] illum unde abductus esset, elegisse Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|