Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
168 ANTAL GYÖNGYVÉR habitationis suae locum, ut a terrenis tumultibus seiunctus Deo ipsi cuius nomen profiteretur, carne, ratione subacta, et vigiliis abstinentiave macerata, quietiori mente famulari, illiusque legem meditari et praecepta servare posset” (583). Eremitul este un iniţiat, deţinând explicaţia puterii prin care Attila bântuie prin lume, prăpădind pe creştini: “Quod vero […], fortissime regum, me cogis ut Dei voluntatem tibi aperiam, […] ne arbitreris voluntatis Dei mei quem tu ignoras, cuius religionem, populos cultui eius deditos persequi in animum induxisti, ne quatenus eius sinit benignitas, ex omni parte esse ignarum, non sis nescius, Deum ipsum, ob flagitia sui populi irritatum, qui ut eos a iustitia et vera religione ad impietatem prolapsos […] ad […] verum sui cultum […] iustamque vitam te stimulante reducat, gladium suum in manus tuas nunc dedit. Tu enim Dei es flagellum, ad vitia christiani populi corrigenda missus. Hunc a te, reverso ad sanitatem suo populo, dum volet, rursus auferet et alteri pro suo arbitrio tradet. Te tantisper tua hac potentia terrena uti patietur, dum ei visum fuerit, qui ut certus sis, cogitatus, consilium et vires tuas, praeter Dei arbitrium nihil roboris habituras, omniaque non modo terrena, sed etiam coelestia in ipsius nutu esse posita” (584). Ascetul gal este un oracol viu, un proroc [45*] adevărat. El îi prevesteşte regelui înfrângerea catalaunică, dar şi faptul că prin aceasta, puterea sa nu se va clătina, căci Dumnezeu nu i-a împlinit încă menirea: “Hoc praelio, quod contra Romanos facturus es, eris inferior; non tamen potentia et imperium tuum e manibus tuis mox elabetur; sed eo ad id temporis usurus es, quoad Deus, ut populus suus ad meliorem, te urgente, redeat frugem, tibi constituit” (585). Attila confruntă aceste prevestiri cu prezicerile propriilor săi proroci şi profeţi, aflaţi în număr mare în preajma sa. Ei îi citesc în măruntaiele animalelor, precum haruspicii din vechime, acelaşi destin, bucurându-l toto- dată, cu vestea pieirii comandantului inamic: “Atila, ubi eremitae verba
Înţeleptul Nicasius, nu are darul previziunii, dar, iubit de Dumnezeu pentru virtuţile sale creştineşti, este iniţiat de un oracol în desfăşurarea vii- toare a evenimentelor. Când le împărtăşeşte poporului, îşi declină orice merit, punându-l pe seama Domnului: “Tametsi non multum, ut vos censetis,
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 169
suorum inaestimabilium bonorum participem esse voluit, cui quidquid in me est, totum adscribo. Nec est cur vos, quod Dei donum est, meis tributatis viribus; ille vim, potentiam bonitatemque suam in me exerit […]. Apud quem nunc statutum est, quod mihi illius oraculo iam diu satis constat” (587). Din această perspectivă, Nicasius se aseamănă cel mai mult, dintre perso- najele olahiene, cu prinţesa Ursula, având aceleaşi însuşiri şi acelaşi destin curat, împărtăşit fiind din aceleaşi daruri divine, luminat de oracol ca şi aceea. Scriitorul lasă, însă, incertă limita până unde fecioara îşi cunoaşte destinul; totuşi, din răspunsul pe care îşi roagă tatăl să-l dea prinţului peţitor, din felul în care îi risipeşte părintelui ei neliniştea legată de pierderea, prin căsătorie, a fiicei iubite, pare că Ursula este conştientă, pe de o parte, că numai moartea ar putea-o despărţi de tatăl ei şi, pe de alta, că în cele ce vor veni, de vreme ce împotrivirea omenească este în van, perseverenţa creştinească este singura cale de urmat. Ca şi iniţiatul Nicasius, Ursula este neabătută în drumul ei şi, de asemenea, împăcată: “[Patrem], quum sollicitus esset, quid responsi daret legatis, Ursula anxium moestumque admonet, ut deposita animi sollicitudine, Aethereo eam despondeat. Oraculo enim se accepisse, ne id detractura esset ea lege matrimonium, ut triennium illi consummando concederetur, quo peregrinationem a se votam interea exequi posset” (588). S-ar explica astfel, de ce nu este cazul ca Aethereus să fie refuzat şi de ce se amână, totuşi, căsătoria, prin pelerinaj, cu trei ani. Cu toate acestea, o frază lasă neelucidată problema conştienţei Ursulei asupra întregului său destin sau, cel puţin, asupra momentului morţii: “Quae egressa in continentem, nihilque hostile,
În Europa umanistă, în afara profilului profetic al lui Savonarola, se re- marcă preocupările clarvizioniste ale lui Gian Francesco Pico; acesta, alături de Pico de la Mirandola, unchiul său, se ridică împotriva falşilor profeţi, a astrologilor, pe care îi combate şi Rabelais, a magilor, a tuturor celor care pretind că desluşesc viitorul altfel decât consideră Francesco Pico, în lucrările sale, că ar fi posibil: anume, prin lumina divină a sufletului omenesc. Cerce- tarea prin raţiune a viitorului este sortită eşecului; numai intuiţia sublimă, în armonie cu sensibilitatea, poate duce la miracolul anticipării. Până atunci, solitarului îi rămâne contemplaţia [46*], mai abisală, pentru Petrarca, decât muntele Ventoso. O “practică”, însă, în folosul aproapelui. Pentru ea optează şi elevul lui Guarino, Bartolomeo Fazio, rugat de regele Alfonso de Aragon să exalte fiinţa umană (590). Matteo Palmieri, cu toată pledoaria sa pentru viaţa civilă, sfârşeşte, în La città di vita, prin a admira rolul contemplaţiei pure în soarta umană. Tema discordiei dintre Coluccio Salutati şi Galateo este,
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|