Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
174 ANTAL GYÖNGYVÉR
Stephanus Brodericus, făcând parte din rândul celor legaţi de episcopul Olahus nu doar prin cordială prietenie, ci şi prin evlavie şi chemare, pare că stă sub directa oblăduire a divinităţii, care îl unge episcop de Vác:
La trecerea în nefiinţă a îndrăgitului prieten şi coleg întru sacerdoţie, Olahus îi dedică un elogios epitaf, ca unuia care a vegheat cu lumina sa pioasă măririle patriei şi care, la ruinarea ei, s-a întunecat în moarte pe pământ, dăinuind, însă, în eternele ceruri:
“Phoebus in athereo donec clarescet Olympo Dum tenebras densa Cynthia clara fugat, Semper erit Stephani virtus doctrina perennis, Sancta fides, probitas et pietatis amor. Pontificis sacro vixit decoratus honore Cuius in officio sedulus usque fuit. O, foelix claros patriae qui vidit honores, Illius ast cladem cernere non voluit! Dum nullam potuit nostris adhibere medellam Hisce malis, subito migrat ad astra poli.” (607)
Suferinţele patriei îl vor fi chinuit şi pe pribeagul episcop de Iaurinum (Györ), a cărui milostivă mamă îl sfătuieşte să lase deoparte zbuciumul lumesc, preocupându-se de grijile cereşti care i-au fost încredinţate. Prin aceasta, mama se supune harului divin al fiului, urmându-l în pribegie şi hrănindu-i spiritul cu creştinească învăţătură:
„
Caelitus est cuius tradita cura tibi.” (608) NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 175
La rândul ei, mama are ca unic sens al vieţii şi unic dătător de putere de supravieţuire un fiu purtând mitră de episcop:
„Et quamvis magnos fuerim perpessa dolores Ac celebris fugiens undique pressa malis, Attamen omne malum, luctus, pietate perenni Solabar gnati qui mihi vita fuit. Id quoque laetitiae fuerat pars maxima nostrae Quod licuit matrem praesulis esse viri.” (609) Parafrazând alte versuri olahiene, se susţine ideea că virtutea tuturor acestor pioase figuri este cât un palat grandios (610). Devenit propriul său personaj, Olahus, nemulţumit că nu-şi găseşte drumul între celesta detaşare de cele pământeşti, potrivită unui episcop, şi cumplita durere resimţită la frângerea vieţii fratelui, îndreaptă împotriva pro- priei slăbiciuni omeneşti conştiinţa sinelui, întrupată în zeul Phoebus.
„Non calestis homo temnas caelestia quaeque […] Dogmata quid sanctae prosunt sophiae tibi, si non Illius aetherio te regis imperio.” (611) În afara figurilor de episcopi autohtoni, memorabile personaje sacerdotale (Eutropia, Lupus, Nicasius, papii Cyriacus şi Leo) adâncesc în legendă tulbu- rătoare secvenţe ale realităţii istorice. Mâna sfântă a lui Lupus pusă, prin prosternarea înaintea lui Dumnezeu, pe căpăstrul calului lui Attila, pentru a-şi conduce călăul la împlinirea destinului voit de divinitate, mântuieşte de dezastru nu doar zidurile şi populaţia oraşului gal , ci şi istoria omenirii. Dezastrul se întâmplă, însă, la Rhemi şi la Colonia. Dar, potrivit sugestiei lui Olahus, care le deplânge cu sufletul îngrozit, rămânând, totuşi, la mijloacele expresive de care dispune ca scriitor, dragostea lui Dumnezeu este cel puţin tot atât de mare faţă de neprihăniţii Nicasius şi Cyriacus, pe care îi ia la el în ceruri, cât pentru Lupus şi Leo, cărora le mai lasă un răgaz pe pământ, ca răsplată a aceleiaşi pietăţi. Că pe Nicasius moartea nu îl amuţeşte, că templul martiriului lui şi al alor săi prinde a trosni din temelii, în timp ce peste culmi cete cereşti luptă printre torţe arzând zile în şir, că oraşul sacrificării celor unsprezece mii de fecioare rămâne sfânt prin moaştele martirilor săi – toate dovedesc că părintele ceresc îşi iubeşte fiii deopotrivă, ca pe Isus. De altfel, Nicasius îşi vestise poporul că răsplata divină, inaccesibilă simţurilor omeneşti, va fi veşnica fericire: „Illa coelestia […] praemia, ut sensibus
Vestea, de neînţeles, că Attila nu s-a atins, decât simbolic, de Ravenna, le dă locuitorilor Romei speranţa că ar putea salva capitala creştinătăţii,
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|