Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
176 ANTAL GYÖNGYVÉR dacă papa Leo l-ar întâmpina cu înţelepciunea sa pe regele hun. În retorta discursului său, papa topeşte la un loc moştenirea lui Cicero şi a lui Seneca, limbă şi filosofie, întreaga tradiţie militară romană – exemplu de clemenţă oferit cuceritorilor, tot patriotismul cu care l-au deprins strămoşii, răspunderea civilă a poporului şi a senatului roman, ruga de pace a creştinătăţii sfârtecate, responsabilitatea păstorului faţă de turma sa, dragostea dumnezeiască, forţa persuasivă, speranţa şi curajul – fantasticul curaj al inimii sale de muritor. Întors din Apulia şi Calabria, unde devastase totul în cale-i, Zowar, căpetenia lui Attila tocmai se alătura grosului oştirii. De ce s-ar fi abţinut Attila de la a face Roma una cu pământul, când vanitatea lui era ca nu cumva să i se poată reproşa că i-a rămas ceva întreg în urmă? De aceea a insistat ani grei la porţile Aquileiei, deşi însăşi armata sa prinsese deja a fremăta împotriva deciziei regelui. Ce şanse putea să aibă papa în faţa acestor evidenţe? În paginile lui Olahus, salvarea Romei apare ca o dumnezeiască răsplată pentru tot ce este bun şi merituos, curat şi sfânt în starea creştinătăţii, reprezentată de neprihănita făptură a Papei. Candida siluetă ce i se arată lui Attila cu sabia dreptăţii în mână este o dovadă în acest sens. Cum doar pentru ochii lui stăruie, luminoasă, îndărătul papei, Attila înţelege că sabia lui Dumnezeu este mai presus de biciul lui Dumnezeu şi nu se încumetă să-i încerce tăişul. Astfel, motivând un miracol, papa Leo devine un pontif fabulos în opera lui Olahus, prin care se încearcă acoperirea unei pete albe pe harta istorică a Europei: de ce a renunţat Attila, aflat la porţile Romei, la cucerirea râvnitului oraş? Înţeleptul Leo îl poartă pe rege printr-un hăţiş de provocări: ca, învingător al altora, să se biruie acum pe sine, domolindu-şi mânia, să nu-şi dezmintă renumele de îngăduitor cu smeriţii, să nu fie, prin decizia sa, mai prejos de glorioşii romani, să nu subaprecieze că prin ei i se supun cuceritorii de odi- nioară ai lumii, să-şi pună la încercare virtutea de a stăpâni, în locul armelor, prin legi. Şi, cu geniul cunoscătorului sufletului uman, precum şi cu dibăcia unui mare orator, lasă la sfârşit, pentru ca ecoul să dăinuie prelung în mintea regelui împătimit de glorie, răsplata – nimic mai puţin decât divina nemurire: „Nulla re propius immortalitati accedere potes, Deoque esse simillimus, quam
Deoarece slujitorii lui Dumnezeu trăiesc pe pământ, între semenii lor, virtuţile care îi împodobesc, puse la temelia vieţii obşteşti, devin valori
prin fiinţa lor legătura aceluia cu divinitatea. Pico îi recunoaşte lui Aristotel primatul asupra virtuţilor civice pentru ale sale cărţi morale către Nicomah. Iar Bruni, traducând Politica sa, consideră că valoarea învăţămintelor morale stă în urmărirea fericirii comune; pe aceasta o propovăduieşte şi Valla, însă pe cale epicureistă. Moralitatea este comună tuturor membrilor societăţii, NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 177
constând, cum arată Giovanni della Casa, în acele deprinderi ale firii umane care fac posibilă orice activitate civică „valabilă”: bunăcuviinţă, maniere alese, cuvinte de bun simţ. Ceea ce distinge moralitatea de virtute este caracterul ei „aplicat”, angajat în tumultul cetăţii. După della Casa, virtutea este faţă de moralitate ca o zi de sărbătoare raportată la cotidian (614). În Curteanul, Castiglione solicită un educator care să scoată la suprafaţă, sub forma deprinderilor morale, virtuţile imanente omului. Comentând Etica Nicomahică, Figliucci susţine că faptele morale aparţin oamenilor, în timp ce virtuţile contemplative sunt angelice. Alessandro Piccolomini duce mai departe această idee, observând că nu contemplaţia, ci moralitatea pământească îi face pe oameni demni de eternele ceruri (615). Ca şi della Casa, Francesco Piccolomini distinge virtuţi morale, necesare pentru împlinirea menirii umane şi pentru realizarea binelui comun, şi virtuţi eroice, proprii omului – erou. Manualul de bune maniere ale lui Stefano Guazzo asociază morala şi limbajul în vederea formării omului sociabil. Toate aceste preocupări, îmbinate cu analiza moravurilor timpurilor, cum cere Giannotti, duc, prin triere şi prin eliminarea deprinderilor necorespunzătoare, la statutul uman etic. Militând, în Spaccio, pentru o activitate morală, Bruno cere renunţarea la pasivitatea „recipientului” de divinitate, care este omul (616). Devine prin aceasta un reformator moral. Chintesenţă a învăţăturilor morale este, însă, Manualul
religie în morală. Pe Erasmus îl întâmpină la Strassburg Sebastian Brant, care, în Corabia nebunilor, precum umanistul olandez în Elogiul nebuniei, face o inspirată şi motivată critică a moravurilor epocii. Preocupările morale ale lui de Sales, Bacon, Cervantes sau ale Margaretei de Navarra duc mai departe observaţiile şi preceptele morale din „prima carte a conştiinţei de sine laice” (617) – Eseurile lui Montaigne. Bunele moravuri, în sens etimologic (mos maiorum), ca respectare a datinilor străbune, îl preocupă pe Nicolaus Olahus pe tot parcursul istorio- grafiei şi geografiei sale umane, legându-se şi de aspectul etnografic. Din perspectivă socială, îngrijindu-se de ţinuta morală, scriitorul formulează într-o frumoasă epigramă de întinderea unui unic distih întreaga învăţătură etică a timpului său, punând cenzor comportamentului şi deprinderilor sociale un Cato divin: conştiinţa umană:
Într-o scrisoare în versuri adresată lui Hubertus de Lüttich, Olahus îşi declină cu modestie orice merit pentru virtuţile cuprinse în laudele care i se fac, spunând că ele există “de la sine”. Or, tocmai manifestarea lor denotă o Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|