Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
192 ANTAL GYÖNGYVÉR Dorinţa de o viaţă eliberată de suferinţă încolţeşte în inima celui care îşi aminteşte că nici chiar tinereţea nu i-a fost izbăvită de grave frustrări:
“Non etiam gravium turbata negotia rerum Unguibus a teneris otia laeta dabant.” (677) Precum furtuna mână o barcă în rătăcire, “Lerna relelor” îl abate pe poet de la tânjitul paradis al literelor:
“Errat ut Borea rigido depulsa phasellus Fluctibus in mediis, sic ego mente vagor. Haec igitur turbet graviter quum Lerna malorum Me docti quidam scribere posse putas?” (678) Căutând cauza tuturor năpastelor care culminează cu oribile crime, umanistul o descoperă, asemeni lui Machiavelli, în răutatea oamenilor:
“[…] Homines […] maligni […] sunt immensi fons et origo mali.” (679) Ei sunt, în persoana regelui duşman, purtătorii nesaţului care îndeamnă la rele (“malesuada regnandi libido”):
“
Es quoque pestiferi causa futura mali.” (680) Încât, deşi înverşunat apărător al păcii, poetul constată că, uneori, numai puterea lui Marte poate stăvili avalanşa răului abătut asupra lumii:
“Caesaris interea tantae tolerantia cladis Exsuperat mentem, tempus in omne piam. Cogitur hinc turmas equitum coflare sequentes Sisteret ut fervens Marte potente malum.” (681). La fel, în Atila, şi forţa divină stăvileşte răul prin rău. Pentru regele hun, reimsienii au de plătit necazurile pricinuite militarilor săi care zoreau spre câmpiile catalaunice. Nicasius şi Eutropia ştiu, însă, că Dumnezeu a aruncat asupră-le prăpădul hun pentru păcatele săvârşite. De aceea, ei se roagă “ut Dei
Cetăţenii au de îndurat toate soiurile relelor cu care războiul îi încearcă pe oameni: “Quo factum est, ut cives non modo formidare, trepidare, sed omnia
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 193
episcop, căutând salvarea din relele aducătoare de moarte în înţelepciunea sa plină de har: “Quid remedii huic malo adhibendum, quid […] faciendum
Răul este invocat şi de Attila; considerând că “şansa este stăpâna tuturor lucrurilor” – “fortuna rerum omnium domina” (685) –, regele hun plănuieşte să invadeze Italia şi, pentru a-şi convinge armata de oportunitatea momentului, îi aminteşte de caznele care vor trebui asumate din nou, în cazul irosirii şansei oferite de slăbirea puterii romane din cauza a tot soiul de rele, printre care şi migraţiile: “Si […] neglexerimus, quid non laboris, curae ac
(686). În acelaşi discurs, pentru a preîntâmpina îngrijorarea militarilor legată de eşecul catalaunic, regele explică acest rău prin capriciul sorţii şi solicită reabilitarea situaţiei: “Quicquid nobis illatum fuit malorum, id evenit Martis vario eventu ac fortunae, quem viros fortes et ignavos sine discrimine, detri- mento plerumque afficere solet. Nunc igitur […] tempus est, ut hanc quoque olim acceptam cladem nova virtute vindicemus” (687). Cu aceasta, Attila aduce în discuţie un motiv care, alături de conceptul de caducitate, apropie umanismul renascentist de baroc: fortuna labilis. Problema
atenţia asupra necesităţii elaborării unor ediţii critice, Coluccio Salutati o face în paginile întrunite sub titlul De fato, fortuna et casu. (Autorul menţionează chiar predecesori, în acest sens, însufleţiţi de dragostea pentru clasicism: Albertino Mussato şi Geri d’Arezzo. (688)) Salutati şi Bruni înţeleg asumarea sorţii prin standum in acie, prin acceptarea cu responsabilitate a evenimentelor şi trăirea lor în comunitate, prin virtute civică. Leon Battista Alberti, şi mai încrezător în puterea virtuţii umane, are convingerea renascentistă că soarta poate fi biruită de aceasta; dialogurile sale despre fatum, fortuna, familia vădesc această concepţie pragmatică şi optimistă, conform căreia soarta este “docilă şi favorabilă” celor virtuoşi în ale cetăţii, aşa cum şi istoria romanilor o demonstrează: ”Cât timp în ei acele suflete elevate şi divine, acele sfaturi grave şi mature, acea credinţă arzătoare faţă de patrie înfloreau şi cât timp
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|