Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
198 ANTAL GYÖNGYVÉR Attila vede precaritatea şanselor sale în inconsecvenţa şi capriciile norocului: “Si fortuna ita ferat (quae varia atque dubia est, ac non melioribus semper favere solet) ut castra sua ab hostibus expugnentur, se malle suorum manu interire, quam in hostium devenire potestatem” (707). De astă-dată, norocul lui Attila este însuşi Aëtius, comandantul inamic care, nevăzând cu ochi buni o posibilă nouă victorie a aliatului său Trasimundus, prin care, datorită încrederii câştigate în forţele proprii, acela s-ar putea detaşa de romani sau chiar întoarce împotrivă-le, cu o bine ticluită cuvântare, îl abate de la intenţia sa pe tânărul rege got, mântuind tabăra hună. Prin aceasta, Aëtius devine instrumentul destinului lui Attila, după cum, prin acesta, divinitatea orânduie soarta creştinătăţii. Valentinianus, împăratul roman, va considera de neînţeles această hotărâre a lui Aëtius, pe care, în cele din urmă, îl va face să plătească cu viaţa scăparea din mâini a regelui hun. Attila, deşi devenit arogant şi trufaş după o asemenea întorsătură a lucrurilor, hotărăşte să nu-şi forţeze norocul –
zăbovi, însă, puţin aici, deoarece vestea morţii lui Aëtius, dorinţa de răzbunare a înfrângerii catalaunice şi nesaţul puterii îi dau ghes. Încât, după uciderea fratelui uzurpator, croieşte un nou destin militarilor săi, inoculându-le visul Italiei cucerite; în faţa lor, se pretinde profet al facilei luări în stăpânire a celei mai bogate ţări, “prinţesa tuturor provinciilor”: “Animus meus, earum quae sequuturae sunt rerum vates, mihi praesagit, Italiam brevi non magno labore nostram futuram. […] Mecum una prosequimini fortunam […]. Omnia vobiscum una subire, imo ante vos experiri volo, me modo, Fortunam atque Occasionem, quae solae res in bello primae habentur, sequamini. Faciam, Diis volentibus, ut Italiae non minima pars vestro ante pareat imperio, quam Romanorum vires vobis occurant” (708). Şansa oferită de soartă nu trebuie irosită, ea având mare consideraţie în rândul muritorilor: “Occasio […] rerum omnium apud mortales prima habetur” (709). Attila găseşte că oportunitatea invadării Italiei este datorată tocmai scăpătării puterii imperiului Roman, care, datorită aceleiaşi fortuna labilis, este nu doar expusă valului de popoare migratoare, ci, bătrână şi secătuită din punct de vedere militar, chiar pierduse deja numeroase provincii: “Africam, Iberiam, Galliae non minimam partem,
de fapt o recunoaşte şi Papa Leo, care, dată fiind precara soartă, se vede nevoit, împreună cu consulii şi senatul roman, să ceară îndurarea lui Attila pentru smeriţii romani: “Populus Romanus, olim totius mundi dominus, a quo multi ante populi ac reges iura legesque petabant, nunc tua ductus potentia, supplex ad te venit, pacem a te petiturus et omnes quas velis sponte subiturus NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 199
pacis conditiones” (711). Crepusculul imperiului roman îi va fi adus aminte regelui, aflat acum în plină glorie, de cuvintele ascetului referitoare la durata propriei puteri, supuse voii Domnului: “[Deus] gladium suum in manus
Altă faţă bisericească, Olahus, încredinţat că întorsăturile destinului uman depind de voinţa divină, remarcă:
“Nam […] summus superi Regnator Olympi […] Prospera nunc homini, nunc mala fata dedit.” (713) Piosul episcop este martor al alternării cereşti a zilelor însorite şi a celor înnourate:
“Tristia post laetos tribuisti tempora soles Et claros iterum nube cadente dies. Sic variare suos divina potentia cursus Clementemque solet sic aperire senum.” (714) Poetul constată aceeaşi labilitate şi în propria sa viaţă, amintindu-şi, cu ocazia pierderii fratelui său, că, pe vremuri, a fost un răsfăţat al divinităţii:
“ Et quaecunque meis faustissima numina rebus Favistis quondam, nunc procul esse precor.” (715) Trăindu-şi din greu zbuciumata viaţă, care, de la un moment dat, îi este înţesată parcă numai de nenorociri, umanistul cugetă neputincios asupra schimbătorului destin:
“
Firmis pedibus haerere perpetuum potest.” (716) Singura certitudine a sorţii rămâne, în opinia poetului, moartea, care anihilează orice suferinţă:
“
Prin ea, însă, omul păşeşte de pe tărâmul destinului său schimbător pe cel al trecerii, al efemerităţii [57*]. Când Poggio Bracciolini opunea eternitatea literaturii perisabilităţii dreptului, a legilor, nu avea în vedere legile morale imuabile la care făcuse referire Salutati, ci acelea care se raportează la situaţia concretă, schimbătoare,
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|