Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
202 ANTAL GYÖNGYVÉR cu alţi regi şi comandanţi, pe care o cumpără prin daruri; în acest scop, şi pentru extinderea măririi sale, în zăbava sa din Sicambria, pe curioşii care vin să-l vadă îi împărtăşeşte din bogăţiile anume etalate: “Quos, ut externorum
(728). Aceeaşi tactică a dărniciei puse în slujba măririi o adoptă şi după pustiirea Galiei, când, la Isinaca (Eisenach), ţine o adunare în care se proclamă cuceritor al Occidentului şi face dovada mărinimiei sale: “Plerique vicinorum regum ac populorum, partim metu, partim quoad eiusque apparatum videre optabant, eo confluxere. Quos Atila, magnis oneratos donis, liberos remittit” (729). O altă cale de a-şi potoli vanitatea Attila o află în întemeierea unor oraşe care să-i nemurească numele şi puterea. Din porunca sa, se întemeiează o cetate, în apropierea Sicambriei, care, din voia fratelui său – personificare a ironiei sorţii – nu-i va purta numele, ci se va numi Buda. Eforturile vanitoase ale regelui de a-şi impune, totuşi, numele, nu vor avea nici ulterior succes, deşi culminează cu un fratricid; edictul său nu va fi respectat decât de germani: ”Buda interfecto, iubet edicto, ut eam quisque arcem ex Atilae nomine appellet, Budae memoria abolita. […] Tamen […] Hungari eam arcem et urbem etiam in praesentia Budam, Teutones vero […] Etzelburg, id est arcem Atilae vocant” (730). Un alt oraş ctitorit de el – Utinum, avea menirea să eclipseze pentru posteritate eventuala nereuşită în cucerirea Aquileiei: “Etiam Utinum per Atilam extructus est, ut memoriam sui nominis si Aquileia potiri non posset, apud posteros relinqueret” (731). Tot în amintirea sa poruncise regele hun ca zidurile Argentinei cucerite să nu fie refăcute cât timp el va trăi – de unde şi noul nume al cetăţii: Strassburg – cetate a drumurilor: “Moenia
Vanitatea de cuceritor a lui Attila nu va cunoaşte niciodată margini. După obţinerea armată a Panoniei şi a Germaniei, atenţia lui este acaparată de Galia cea bogată, către care îşi îndeamnă, împătimit, armata: “Regnum Galliae imperio nostro Pannonico et Germanico, quae iugum nostrum iam subierunt, conjunctum, quantam adferet opibus nostris accessionem? Quantam vitae felicitatem?” (733). În cucerirea Italiei, Attila vede nu doar o deosebită oportunitate de a-şi extinde puterea şi de a se înavuţi şi mai mult, ci şi şansa NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 203
de a se reabilita în ochii posterităţii pentru pierderea bătăliei catalaunice: “Statuit primo quoque tempore Italiam invadere, ut ea devicta pugnae ad Campum Calataunicum funestae memoriam, nova virtute, novaque belli gloria abtoleret” (734). Iar de la ispita Orientului, numai moartea îl va abate pe nesăţiosul cuceritor. “Graţierea” Romei îi mângâie într-alt fel vanitatea. Dacă nu se va împlini predicţia Papei de a se apropia, prin această clemenţă, de Dumnezeu (!), cel puţin are la picioarele sale, de bună-voie, cetatea care până nu demult stăpânise lumea. Militarilor le spune că “satis esse, supplices ad se venisse, pedibus suis totius mundi dominos prostratos, Romam, quae universo orbi olim imperitabat, se victam fateri, suo nunc subditam imperio, tributum Ro- manos, imperaturum sponte suscepisse, omniaque iussa facturos” (735). Deşi miraculos scăpat de o nouă nenorocire pe Câmpia Catalaunică, Attila adaugă numelui său apelativul pe care i-l atribuie călugărul gal şi, în vanitatea şi aroganţa sa fără margini, vede aievea stelele căzând la picioarele sale: “Dixisse […] fertur: superbum illud dictum: «Stellas prae se cadere
Ieşind dintre hotarele care îngemănează istoria şi fabulosul, poetul Olahus afirmă neputincios zădărnicia încercărilor umane de a contracara fatalitatea, de a se opune morţii; pe unicul său fin nici numele de Gabriel, nici dragostea părintească nu l-au putut feri de pieire:
“Quid fili nomen frustra Gabrielis habebas Tam cito si coeli raptus ad astra fugis? […] Vana est nostra querela […]“ (737) Cu atât mai inutile i se par îndeletnicirile de la curte, cu consistenţa lor de “nimicuri uşoare” şi “fumuri goale”:
“Nugas aula leves et fumos vendit inanes.” (738) În ultimul vers al aceleiaşi poezii, la litera “Z” a Alfabetului de curte, poetul pecetluieşte cu însemnul neghiobiei [59*] forfota plină de vanitate a curtenilor:
Aceştia sunt cei pe care Erasmus, în Elogiul nebuniei sau cuvântare spre lauda prostiei, îi zugrăveşte în tonalităţi (740) care sunt în măsură să ducă la ideea că, dacă guvernarea comunităţii umane o fac asemenea specimene, afirmaţia lui Landino despre proşti – care vor “suavius regi quam regere”
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|