Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
208 ANTAL GYÖNGYVÉR cavalerii reprezintă întruparea virtuţilor. Eruditul Manetti exaltă posibilitatea ca fiinţa umană să devină asemănătoare lui Dumnezeu, “călcând în picioare şi supunând viciile” (761). Acestea, după Pomponazzi, iau naştere prin coruperea virtuţilor, datorită îndoielii omului asupra judecăţii de apoi, şi nu aparţin firii umane: “viciile sunt ale noastre şi nu ale naturii” (762). Nicolaus Olahus preia această idee; deşi natura umană nu este viciată, în slăbiciunea sa, omul, ca individ, poate deveni decăzutul purtător al viciilor, împotriva cărora poetul se întoarce cu o netemperată vehemenţă, uitând, poate, uneori, învăţătura lui Erasmus de a distinge între persoană şi viciu; unui detractor îi reproşează, în tonuri invective, bârfa, beţia, desfrânarea, violenţa, trufia, necredinţa:
“Improbe quid garris totam cantante per urbem, Heu facinus vitae iam patet omne tuae, Quam nihil improbitate vitaque scelesta Atque malo ingenio spurcius esse potest Nam nullam pateris castam penetrare puellam Ad foedas aedis hospitiumque tuum. Quin spurco Veneris cogas servire furori Turpiter et spolies virginitate sua. Virgineamque pubem multo furibundus Iacho Deturpas manibus dedecorasque tuis. Inque lupanari multas versaris in horas Atque meretricios quaeris habere iocos […] Nec mirum si arcana tuo concredita cordi Expuis et soleas, heu, violare fidem Obruta namque calent Bacchi tua membra liquore Et ratione bona mens tua tuta caret. Es magis Aeolio semper mutabilis Euro Flatibus et Zephiri nimbiferique Noti.” (763) Anonimul duşman devine, într-o altă poezie un confident trădător, cu o identitate vag conturată prin iniţialele P.S., a cărui pedeapsă nu va întârzia:
“Perfide mordacem linguam faucesque scelestas Contine, et insontem rodere parce virum. Prodideras olim Dominum fidumque propinquum Prodere non meritum me quoque turpe paras Tempora sed veniet nostris placitura diebus, Quum sceleris poenam suppliciumque dabis.” (764) Infidelitatea în prietenie şi detractarea o înfierează Olahus, apărând nu NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 209
doar propria sa persoană, ci scriind şi în numele celor dragi, cum se întâmplă în cazul medicului reginei Maria, Angelus Candianus, bârfit de cei prieteni altădată:
Firea virtuoasă îl determină pe poet să nu accepte compromiterea cinstei şi a dreptăţii; împotriva celor atacaţi de morbul viciului, pana îi este cumplită armă:
“[…] Hos calamo post recitare volo.” (766) Trădătorii cu limbă ascuţită ai prieteniei sunt urmăriţi în versuri purtând săgeţile zeilor:
“Si non cessarint verbo irritare superbo Turpibus et linguis rodere quemque suis, Et mihi vim mentis rigidam iaculator Apollo Armaque cum telis docta Minerva dedit, Perficiam ut toto indecores celebrentur in orbe Et populis cunctis fabula digna sient. Sic paenas scelerum meritas Deus ipse rependet Et vitio languae praemia digna dabit.” (767) Deşi îi impută lui Ioannes Katzianer cruzimea cu care sacrifica vieţi nevinovate –
“ Sanguinis innocui fuerat […] effusor acerbus” (768) – umanistul consideră că este o fărădelege demnă de pedepsele Tartarului pone- grirea de către Logus a aceluia, odată săvârşit din viaţă:
“Quid iuvat […] Vocibus […] manes diris onerare sepultos Tartareos petulans mox aditure locus. Crudele est numeris sensu lacerare carentes Vellere et extincti membra sepulta viri.” (769). Nici alt curtean de vază nu scapă atenţiei lui Olahus: pe prefăcutul, la- comul şi, în acelaşi timp, zgârcitul casier al reginei Maria îl surprinde în flagrant delict şi, sub portretul mai-mai grotesc al aceluia, semnează, într-o absolută incompatibilitate cu propria sa personalitate, un greu blestem, de nu ar scăpa printre rânduri o abia perceptibilă notă de umor: Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|