Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
212 ANTAL GYÖNGYVÉR propter nostra scelera nobis […] immissam ac dum in meliorem vivendi ordinem nos converterimus hostes a cervicibus rursus nostris Deum aut depulsurum, aut placabiliores humanioresque rediturum” (785). Episcopul cetăţii le arată, însă, că, de astă-dată, păcatele doar prin moarte pot fi spălate: “Vos mecum una tyrannidi barbarorum destinatos, ut delicta carnis, quibus
Această învăţătură a pătruns în rândul oamenilor prin Christos, care a propovăduit iertarea păcatelor prin rugăciune şi care le-a spălat prin sângele său. Poetul devine, în versurile sale, un apostol al Mântuitorului:
După cum păcatul reprezintă o abatere de la cele sfinte, dezicerea de ele înseamnă erezie [64*]. În viziunea lui Ficino, orice pledoarie care contestă originea divină a lumii şi dependenţa sa de Creator este eretică. Totuşi, prin faptul că, tolerant, găseşte el însuşi în toate religiile recunoaşterea logosului ca origine şi raţiune a universului, prin abordarea critică şi detaşată de dogme a textelor biblice, iniţiată de Valla, prin aspiraţia lui Campanella la o ideală reorganizare a vieţii lumeşti, prin însăşi reformarea manifestărilor credinţei, realizată de protestantism, creştinismul a fost destabilizat din interior, ca apoi chiar şi pioasa concepţie a lui Bruno să fie văzută ca o blasfemie: “Toate religiile, dintre care unele se întemeiază pe revelaţie, precum a noastră, altele pe o anume raţiune, precum aceea a anticilor romani, greci şi egipteni, toate se întâlnesc în necesitatea de a cunoaşte un suprem ctitor” (788). Gândirea lui Erasmus, implicând perspectiva de eliberare a spiritului uman de sub povara dogmelor, vizează transformări în sânul bisericii catolice; ea atrage interesul lui Luther, de a cărui poziţie umanistul nu se apropie însă, bănuind în ea primejdia unei şi mai grele îngrădiri spirituale. Cei dintâi îl acuză de erezie, Luther, de blasfemie, iar Erasmus, cum nici Galileo mai târziu, nu îşi asumă martiriul. Opera sa este, însă, pusă la index, iar traducătorul său în franceză Louis de Berquin este ars pe rug. Luther, la rândul său scapă de pedeapsa “cuvenită” ereticilor doar datorită conjuncturii politice belicoase dintre Carol Quintul şi Francisc I. Iar Calvin, care îl anatemizase pe Rabelais şi condamnase “libertinajul”umaniştilor, văzut el însuşi eretic de catolici, deter- mină, la rândul său, arderea pe rug a lui Servet, denunţându-l Inchiziţiei că nu crede în sfânta treime. O relativitate lunecoasă îşi lasă amprenta peste epoca persecuţiilor, iar umaniştii sunt vizaţi de ambe părţi, stârnind prin convingerile NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 213
lor mânii fatale. Sacrificarea pentru erezie a lui Savonarola, alături de cea a lui Bruno, aceeaşi erezie fiind imputată lui Campanella şi Galilei, dovedesc că epoca umanismului nu a fost tocmai umană, nici în privinţa ştiinţei, nici în cea a religiei sau a moralei, fenomene opuse putându-i părea, deopotrivă şi paradoxal, erezii. Arhiepiscopul Ioannes al Ravennei, singura figură eretică a operei lui Olahus, are, însă, cu adevărat atributele celui dezis de sfânta credinţă. Devotat arianismului, înfruntă papa şi, pentru a-l insulta, numeşte doisprezece epis- copi propovăduitori ai cultului său anticreştin. Dispune de resursele necesare răspândirii lor în toată Italia, urmărind să se măsoare cu pontiful de la Roma: “Praesul Ioannes, haereseos Arrianae defensor acerrimus […] opibus iam olim congestis praedives, non minus in aemulationem quam contumeliam Ro- mani Pontificis duodecim crearat episcopos Arrianae haereseos professores, ut eorum opera et adminiculo haeresim suam latius in Italia diffunderet” (789). Ioannes, prin planul pe care îl deliberează, urmăreşte un scop întreit. Mângâind vanitatea cuceritorului cu umilinţă şi promisiuni deşarte, ispitindu-l cu subjugarea Romei, Italiei şi a Africii, Ioannes pune la cale, pe lângă salvarea propriului său oraş, căderea catolicismului şi răspândirea, prin convertirea lui Attila, a propriei sale erezii: “Hic […] eius indignationem supplex deprecatur, pollicitus se effecturum, ut si Atila ipsius professionem susciperet, eosque, qui Romanae Ecclesia dicto audientes sunt, persequeretur, brevi Roma urbe, totaque Italia, Africaque sine labore ac periculo potiri posset” (790). Deşi Attila pare înclinat, la început, să ducă la bun sfârşit toate acestea, destinul său de bici al lui Dumnezeu îl împiedică să se întoarcă împotriva creştinismului, iar Roma va rămâne cetatea nevătămată a Domnului. În schimb, prin aceeaşi menire a sa, întors de la Roma, regele îi pedepseşte cu moartea pe ereticii de la Ravenna, cauza imediată fiind lăsată de autor în penumbră: “Atila Ravennam reversus, Ioannem archipraesulum in vincula coniicit, acceptisque ab eo ac a civibus Ravennatibus sexaginta marcarum auri millibus, ipsum et eos qui Arriana infecti erant haeresi trucidari iubet: sine quod Leo pontifex id ab eo impetraverit, sine potius quod aliquid eo absente sinistri contra ipsum moliti fuerint” (791). În condiţiile în care puţini îndrăznesc să spere la îndurare din partea lui Attila, oamenii, în grupuri răzleţe sau masiv, iau calea pribegiei [65*]. Veneţii, stabiliţi sub conducerea lui Antenor, după pierderea regelui lor, Pylemenes, într-un golf al Adriaticei, îngroşând rândurile cetăţenilor fugari din Aquileia şi din alte oraşe învecinate, se mută de groaza hunilor, din insulă în insulă: “Hi, cum plerisque Aquileiae civibus aliisque vicinarum urbium accolis,
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|