Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
206 ANTAL GYÖNGYVÉR discordiei creştine se va lăţi peste Europa, cuprinzând, în cele din urmă, şi Panonia, spulberându-i armata:
După ce militase ani la rând pentru convergenţa forţelor creştine împotriva invaziei otomane, Nicolaus Olahus urmăreşte cu sufletul îndurerat cum, în urma tragediei de la Mohács, Ferdinand şi Ioan Zápolya îşi dispută întâietatea asupra restului Ungariei. Separarea puterii, din cauza vrajbei, urma să aducă şi mai multe nenorociri maghiarilor (tratatul de pace de la Oradea (1538) nu va însemna linişte îndelungată, văduva lui Zápolya încălcându-l spre a asigura domnia în Transilvania a fiului lor, în locul anexării principatului la imperiul Habsburgic):
“Non nobis fuerabt cordi tua dicta superbis Divinum imperium non ita stare diu. Regibus hinc dedimus regni diadema duobus Quam nihil hac (heu) re saevius esse potest. Nam velut infaelix magnas discordia rumpit, Sic vires minimas verus adauget amor.” (752) Cercul vicios al relelor înghite oameni şi popoare; dezbinarea naşte războaie, războaiele dezbină:
“Nostras […] respublicas Heu, dissipant bellum, fames et odium. Iam charitas refrixit et Regnis in omnibus latens discordia Adfert bonis periculum.” (753) Cei buni căzând victimă vrajbei, ceea ce rămâne în urma lor este o lume a corupţiei [61*], un secol al decăderii de la “sfânta linişte” la moravurile viciate, de care – se bucură poetul – fratele său nu mai are parte:
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 207
Partim dolor me retinet, partim quoque Laetor, quod evitaverit Hoc perfido et nefario nunc saeculo Mores suos corrumpere.” (754) Umanismul european îşi exprimă dezaprobarea, în primul rând, faţă de corupţia din sânul clerului, unde adevărata pietate ar fi trebuit să menţină bunele moravuri şi cele mai înalte virtuţi. Apreciat de Salutati şi Bruni, eruditul sacerdot Luigi Marsili demască venalitatea catolică de la Avignon. Teologii, care, pentru Erasmus, reprezintă nişte urâte “buruiene”, “sprijiniţi ca de un zid de o puternică trupă de definiţii magistrale, de concluzii, de corolarii, de propoziţii explicite şi implicite, au la îndemână atâtea subterfugii, că nu pot fi prinşi nici de plasele lui Vulcan” (755). Juan Luis Vives remarcă trist: “Nu există disciplină atât de incoruptibilă, încât în sânul ei să nu-şi afle locul partide şi fracţiuni, nici chiar în teologie, care ar trebuie să fie partidul tuturor şi secta nimănui” (756). Protestantismul însuşi îşi are originile în desfrâul, luxul şi superficialitatea slujitorilor catolicismului. Rabelais, însă, deşi orientat către Reforma care preluase conceptul de corupţie din Evul mediu, observă carenţele ambelor confesiuni. Persiflării erasmice a curţii, Savonarola îi adaugă “invectiva împotriva tiraniei care corupe şi secătuieşte totul” (757). Moralitatea propovăduită de Castiglione, Montaigne ori Bacon este întur- nată de curteni în decăderea deplânsă şi de Tasso în Aminta şi în Ierusalimul liberat. Cât despre om, în genere, el este supus desfrâului de îndată ce devine robul cărnii. De iubirea senzuală este tarată şi tagma curtenilor, pe care Erasmus îi vede terfelindu-şi cinstea în anturajul “fetelor vesele”. Secolul de decădere care alterează sub ochii lui Olahus bunele deprinderi şi virtuţile corupe şi mediul palatin, pe care poetul îl redă fără menajamente, surprinzând în propoziţii lapidare nesfârşitele sale carenţe: infidelitate, in- consecvenţă, incompetenţă, ipocrizie, necinste, intrigi, minciuni, invidie, ateism, vanitate, linguşire, aroganţă, prostie, corupţie, nestatornicie, avariţie, birocraţie… Tabloul grotesc din finalul Alfabetului de curte prezintă acest mediu ca pe o hidră care îşi împrăştie veninul prin numeroasele sale capete:
“
Ydra aula est capitum multorum horrenda venenis.” (758)
Corupţia din plan social are drept cauză lipsurile de ordin moral: viciile [62*]. Argumentând importanţa discursului colocvial în educaţie, Petrarca arată că “niciodată nu se va lupta îndestul împotriva viciului” (759). În En- chiridion militis christiani, Erasmus atrage atenţia că creştinul trebuie “să deteste viciul, nu pe om” (760). Iar Spencer, în poemul alegoric Crăiasa zânelor, personificând viciile, le echivalează cu monştri şi vrăjitori, în timp ce Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|