Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
200 ANTAL GYÖNGYVÉR a omului şi a popoarelor, multe apuse de-a lungul istoriei. “Atâtea mutări ale stărilor şi atâtea schimbări ale sorţii – spune şi Montaigne – ne povăţuiesc să nu punem mare preţ pe a noastră. […] Atâtea milioane de oameni îngropaţi înaintea noastră ne învrednicesc a nu ne teme să mergem să găsim atât de bună însoţire pe lumea cealaltă” (718). Această atitudine încrezătoare a omului renascentist va fi alterată de anxietatea în faţa morţii a omului baroc. Se impune o viziune care să ofere evadarea în necesara iluzie; aceasta va fi lumea ca teatru, în care actorii şi personajele sunt supuşi de regizor şi scenarist aceleiaşi îngrădiri la care divinitatea supune făptura umană. Viziunea este proprie, printre alţii, lui Erasmus, Ronsard şi Pierre Charron (pentru care moartea reprezintă “ultimul act al comediei vieţii” (719)), lui Shakespeare şi lui Guillaume du Vair (care scrie: “Venim în această lume ca într-o comedie unde nu avem a ne alege personajul pe care trebuie să-l jucăm, ci doar să-l jucăm bine pe acela care ne va fi dat” (720).). Îndemnând la un trai onest, Gargantua motivează: “căci viaţa noastră este trecătoare, numai cuvântul lui Dumnezeu n-are moarte” (721). Iar Pietro Pomponazzi reuşeşte doar întrucâtva detaşarea de preceptele lui Alexandru din Aphrodisias, care apreciază că, trup şi suflet, omul este supus caducităţii. Pomponazzi, deşi îl consideră pe om divin prin intelect, atrage atenţia asupra efemerităţii religiilor, ca fenomene omeneşti. Ideea morţii presupune me- ditaţia asupra perisabilităţii umane şi la Vittoria Colonna, care se întoarnă către religie, spre deosebire de cei care, negăsind soluţii, optează pentru trăirea clipei, pentru intensitatea vieţii, pentru procreere şi pentru artă, după modelul shakespeareian, asumându-şi astfel mai uşor marea trecere, alunecarea pe firul timpului, considerat “mistuitor” şi de Leonardo da Vinci. Asemeni lui Pomponazzi, Olahus apreciază că numai trupul este muritor şi nu uită, în epitafurile sale, să propovăduiască veşnicia sufletului. În numele mamei episcopului de Iaurinum, se adresează celui care trece prin faţa mormântului ei, amintind de fericirea eternă a spiritului:
“ […] Quae nunc tumulus condit mortalia certe Extiterant, pia mens regna beata petit.” (722) Fatalitatea morţii îl prinde în vâltoarea dispariţiei lumeşti şi pe bogatul cardinal Erardius Marchus. Iar moartea fratelui îl surprinde nepregătit pe Olahus (survenind după numeroase nenorociri, după incredibila şi definitiva ratare a întâlnirii cu Erasmus), cu atât mai mult cu cât, pregătindu-se de întoarcerea acasă, umanistul nutrea speranţa apropiatei revederi a lui Matheus:
Postremo, misero meo sodali NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 201
Et fratri mihi maxime fideli Vitam surriperi licet caducam!” (723) Pierderea lui Matheus îl convinge pe poet că nimic nu este durabil în viaţa omului:
“ Nil igitur tutum est miseris aetatibus usquam Nec quicquam firmi vita caduca tenet.” (724) Până şi regele hun, atât de preocupat de nimbul său de veşnicie, hotărăşte armatei un răstimp de odihnă pentru îngrijirea fragilului şi trecătorului trup:
Concept filosofic, vanitatea are o dublă semnificaţie: zădărnicia manifes- tărilor umane raportate la inevitabila trecere şi atributul omului setos de goală glorie, de a întreprinde acţiuni care nu lasă urme în timp – ambele fiind surprinse în scrierea lui Gian Francesco Pico – Examen vanitatis doctrinae
convertirea inutilităţii în creştinism, de vreme ce cuvântul lui Christos este peren. Cel mai aprig persecutor al zădărniciei este, însă, Savonarola, cu ale sale “ruguri ale deşertăciunilor” – “bruciamenti delle vanità”, prin care, în fanatismul său, distruge opere de artă şi manuscrise. Exacerbarea celei de a doua accepţii o întrupează cavalerul de la Mancha – un hidalgo ce-şi tăinuieşte eşecurile, pentru a-şi păstra gloria intactă. Spre deosebire de el, Attila le răzbună. Dar, scopul său este, de asemenea, vanitos. Scriitorul precizează chiar în portretul său dorinţa lui de mărire: “cupidus gloriae”. Pentru satisfacerea vanităţii sale, regele hun acţionează pe mai multe planuri. Cu grija ca nu cumva să i se ciobească gloria, el face tot posibilul să nu rămână în urma sa nici un oraş necucerit. Astfel cade pradă ambiţiei sale Aquileia, deşi, spre disperarea hunilor, ea rezistă asediului vreme îndelungată: “Ea licet difficilis esset expugnatu, […] tamen ne unica haec regis tam magnanimi potentiam viresque non persentisceret, voluit extrema quaeque sub ea experiri” (726). Iar la Ravenna, cu toate că se lasă înduplecat de făgăduinţele lui Ioannes, Attila ţine să dărâme din acelaşi motiv porţile şi o parte din zidurile oraşului, trecându-le călare: “Tamen,
(727). De asemenea, Attila încearcă să-şi ostoiască vanitatea şi prin prietenia Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|