Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
196 ANTAL GYÖNGYVÉR aducătoare de pieire” (“lues pestilens”) – războiul, şi de prieteni şi de vatră, zadarnic este rugat, printre lacrimi fierbinţi, să oprească jalnica moarte:
Arătându-i-se poetului îndoliat, Phoebus recunoaşte nedreptatea sorţii, îl îndeamnă, însă, oferindu-i-se frate în locul fratelui şi consolându-l prin invocarea altor prieteni, la acceptarea celor predestinate, cu atât mai mult cu cât îl ştie slujitor al cerurilor:
“In genibus Divum mortis vitaeque potestas Est sita; quos contra dicere nemo potest. Si tuus hic frater fato concessit iniquo Quid crucias luctu pectora maesta gravi? Fata Deum quemcunque ferant adversa dolorem Hunc animo intrepido quemque subire decet. Non caelestis homo temnas caelestia quaeque […] Ruperunt rigidae fratris si stamina Parcae Frater ego tibi sum, tu mihi frater eris Sunt etiam veteres alii doctique sodales.” (698) Cuvintele de bineţe adresate de acelaşi pruncului Gabriel nu sunt simple urări de bine, ci, rostite de un zeu, au căderea ursitei sale, de bun augur:
“Salve, puer, salve, multos victure per annos Atque olim proles o geniture bonos! Tu patri matrique tu ac spes maxima surge Augebisque tuam maximo honore domum. Omnigenaque tuos vinces virtute parentes Omnis posteritas teque tuoque colet. Et meritos patriae laudes ad sidera tolles Ac tua mortales fortia facta canent. Tu nostros, fili, placidos imitabere mores Praemia semper erit sic tibi vera salus, Nosque pias verae Sophiae monstrabimus artes Atque tuum semper vitae regemus iter.” (699) Faţă de puterea zămislitoare de rosturi umane a acestor cuvinte, urarea, la NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 197
fel de luminoasă, a poetului rămâne doar o omenească speranţă. De aceea, el invocă în cuvântul său, într-un fel de rugă nerostită, sprijinul sorţii:
“Prospera processus rerum fortuna secundos Ac tibi laetitiam et commoda multa feret. Denique fatales quando compleveris annos Et vitam Lachesis scindit acerba tuam, Sidero Divum clarus statueris Olympo.” (700) Altminteri, divinul nu este accesibil cunoaşterii umane. Numai profeţii şi oracolele îi deţin taina. Attila îl consultă pe sihastrul gal asupra sorţilor bătăliei catalaunice – “quem sibi Dii eventum belli promitterent?” (701). Dincolo de faptul că i se tălmăcesc viitoarele evenimente, înfrângerea sa, (de la prorocii săi află şi de moartea comandantului inamic), regele este confruntat cu propria sa identitate şi cu atotputernicia lui Dumnezeu, scrisă şi în stele, după cum i se atrage atenţia. Nici o împotrivire nu va fi schiţată; Attila se lasă mânat de “norocul” său: “Proinde licet Atila animo erat sollicitus de adverso
(702). Odată angajat într-o bătălie, regele îşi urmează destinul pe tot parcursul ei, iar atitudinea asumării chiar şi a eventualelor eşecuri îl caracterizează permanent şi pretutindeni. În îmbărbătarea militarilor săi, Attila nu uită să amintească renunţarea sa la privilegiile comandantului – fapt prin care împarte destinul cu ei: “Non ut ducem et imperatorem iure optimo facere convenit, me vobis praetuli, sed in omni utriusque fortunae eventu aequa vobiscum sum usus conditione” (703). În credinţa lui precreştină, consideră că cel care îi călăuzeşte în purtatul luptei este însuşi ocrotitorul neamului hun, zeul răz- boiului, de care depind sorţii de izbândă: “Si forti animo constiterimus, hostibus
în suflet nădejdea că, prin puterea cumplitului Marte, va putea schimba cele predestinate de divinitatea căreia i se închină ascetul gal. Îşi asigură militarii că zeii veghează asupra destinului lor şi că, indiferent de soarta care îi aşteaptă, la rândul său, el le va fi alături, în orice destin: “Adiuvabunt Dii fortunam
despre asumarea sorţii o face, dincolo de teama înfrângerii, şi prietenilor celor mai apropiaţi: “Quum fortuna belli gloriam eventumque in sua habeat manu,
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|