Nicolaus olahus

188

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

De altfel, şi calitatea artistică a versurilor închinate fratelui certifică locul 

acestuia în inima poetului:

   

 

“O, Lux maesta, mihi meis maligna 

   

 

 Rebus, nonne pudet tuas patentes 

   

 

Fauces, et lue pestilente rictus

   

 

In me vertere propriosque amicos? […]

   

 

Heu (crudele nefas) agis rapisque, 

   

 

Postremo, misero meo sodali, 

   

 

Et fratre mihi maxime fideli

   

 

Vitam surriperi licet caducam?

   

 

Hinc duris cruciatibus meorum

   

 

Vexares animum et meam quietem

   

 

Turbares lachrymis perennibus, sed 

   

 

O, Lux atra, mihi meis maligne

   

 

Rebus, iam precor abstine severis,

   

 

Heu, a mortibus anxiisque damnis.” (658)

Doliul  poetului  capătă  proporţii  universale.  Jalea  sa  se  cuvine  să  o 

respecte, acoperite, muzele şi graţiile, precum şi zeii. Numai Elegia, cu părul 

despletit,  îl  însoţeşte  în  exprimarea  suferinţei,  o  parte  a  sufletului  poetului 

apunând odată cu fratele său, cealaltă zăcând frântă de durere:

   

“Tecta precor Musae et vatis miserescite vestri

   

 

Et Charites maestum concelebrate diem.

   

Tu quoque qui gaudes, laetis citharoedus Apollo

   

 

Carminibus, nostram parce sonare lyram.

   

Et quaecunque meis faustissima numina rebus 

   

 

Favistis quondam, nunc procul esse precor.

   

At tu sola tuos tristeis Elegia capillos

   

 

Solve et me miseris coge subire modos.

   

Nam magno crucior pressus sine fine dolore

   

 

Et mea languescens pectora torpor habet.

   

Occidit o animae fato pars altera nostrae

   

 

Altera quae superest victa dolore iacet.” (659)

În inima poetului, moartea este tăvălugul greu, iraţional, care nivelează 

totul, viaţă – vârstă, putere, stare. Bocetul său este horaţian:

   

“Omnibus est etenim miseris mortalibus aeque

   

 

Obvia mors atra et stat sua cuique dies,

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

189

   

Quam nec opes Croesi possunt superare superbae

   

 

Nec regum fortes Herculeaeque manus.

   

Haec rapit ad tumulos infantia corpora tristeis

   

 

Et matres querulas semper amara facit.

   

Surripit et pueros nequicquam aetate virentes, 

   

 

Tartareosque atrox cogit adire Caecus. 

   

Florida cum primum nobis advenerit aetas

   

 

Mox Stygiae Lethes imminet usque timor.

    

Despicit hanc etiam frustra generosa iuventus

   

 

Quum vitam sperat vivere Nestoream.

   

Tempora dum nostros subeunt complentia vires 

   

 

Atropos abrumpit mox sua pensa colo.

   

Iam lentis graditur pedibus quum curva senectus 

   

 

Morte quid innisa certius esse potest?” (660)

Aceeaşi idee a zădărniciei în faţa morţii stă la baza epitafului lui Erardius 

Marchus, cardinal de Lüttich:

   

“

Hi quamvis fuerit dives et corpore magnus

   

 

Atamen hunc tantum nunc brevis urna tenet.” (661)

Cruzimea  morţii  care  seceră  nefiresc  fragede  vieţi  o  deplânge  poetul 

la căpătâiul micului său fin, a cărui naştere abia nu demult îl mângâiase în 

pierderea fratelui:

   

“Eheu quam subito, fili, vitalibus auris 

   

 

Surriperis, nondum prima iuventa venit.

   

Quid fili nomen frustra Gabrielis habebas

   

 

Tam cito si coeli raptus ad astra fugis. 

   

Deseris in luctu patrem matrisque relinquis 

   

 

Perpetuas lacrimas, tristitiamque gravem

   

At quia stelliferi summus regnator Olympi

   

 

Sic voluit, vana est nostra querela nimis.

   

Salve perpetuumque, vale santoque fruare

   

 

Numine; te foveat vita beata precor.” (662)

    Şi, ca o maximă (cu două variante în ediţie), un distih amar conchide:

   

“

Possibile est juvenum subito concedere fato,

   

 

Vivere vix poterit tarda senecta diu.” (662 b)

   

 Din epitaful consacrat lui Katzianer, reiese că moartea poate fi considerată 

şi o pedeapsă meritată prin păcate (dincolo de conceperea ei ca atare, datorită 

păcatului originar):

---