Nicolaus olahus

180

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

morţii, aşa cum un personaj antic făcuse înaintea sa, vestind cu multă iubire: 

“Non dolet, Paete!” – “Nu doare, Paetus!” Cuvintele episcopului sunt, după 

propria-i  mărturisire,  ale  fratelui,  părintelui  şi  păstorului;  ele  nu  înseamnă 

dulce hipnoză, ci sfântă lumină călăuzitoare pentru un popor de magi care aduc 

lui Isus darul suprem – inima lor: “Agite igitur, fratres charissimi, quicquid 

vos manebit calamitatis atque periculi constanti et forti perferte animo. Me 

sequamini, et pastorem et patrem vestrum, me oculis vestris proponite, ut vos 

spiritu salvi sitis, me primum obiiciam periculis” (627).

În schimb, Attila, personaj titular, focalizează atenţia concentrând mereu 

forţe întunecate şi, model permanent – căci nu are stare nici cât sălbatica-i 

armată  să-şi  tragă  sufletul  –,  îşi  hipnotizează  agenţii  morţii  cu  vorba  şi  cu 

fapta. Nu i se poate reproşa că ar sta deoparte. Dimpotrivă bântuie stihinic, iar 

militarii umplu vidul în urma lui. Cu propria lor viaţă. Şi nu-şi dau seama. Ei 

cred că pe unde a trecut teafăr comandantul, sarcina le va fi uşoară. Numai că, 

peste creştetul lui Attila stăruie zodia unui destin încă neîmplinit, în timp ce, 

pentru alţii, visul său ambiţios este venin: adâncul şanţ de apărare plin cu apă 

din jurul Vincenţiei îl lasă pe rege să ajungă nevătămat la ziduri; urmându-l, 

alţii vor muri. Şi se vor zbate pe întrecute ca să moară: “Quum […] milites, 

propter  obsessorum  vim  et  aquae  profunditatem,  propius  moenia  accedere 

cunctarentur, ipse in fossam, qua urbs ambitur, praecipiti cursu desiliens, per 

aquam  papillarum  tenus  altam  ad  murum  evasit.  Quo  ipsius  facto  excitati 

milites,  concitante  eos  verecundia,  certatim  murum  superare  contendunt, 

nonnullis eorum altitudine aquae submersis” (628). Tot astfel, şaptesprezece 

mii din soldaţii săi cunosc flăcările iadului la asediul Concordiei, pe ale cărei 

ziduri l-au văzut pe rege căţărându-se primul: “Dum Concordiam pervenit, 

eam  cum  internecione  septem  et  decem  milium  Hunnorum,  cuius  moenia 

pimus ipse inscendit, expugnavit diripuitque” (629). Alteori, exemplul îi este 

urmat  prin  poruncă  explicită,  cum  se  întâmplă  când,  în  drum  spre  această 

cetate, după ce, în timpul “reprezentaţiei” lor, regele rămâne rece la virtuo-

zităţile de îndemânare, circarii gladiatori îl au neaşteptat model: “Iubet igitur 

eos  armari,  ac  se  quoque  armis  indutum  equo  insilientem  imitari”  (630). 

Neputinţa lor de a-l imita le va schimba radical destinul, ei, instruiţi la po-

runca regelui, jucându-şi de acum înainte rolul pe scena vegheată de moarte 

a adevăratului câmp de luptă. Altădată, obsedat de cucerirea Italiei, regele se 

cere urmat, devenind el însuşi destinul militarilor care îl sprijină în lucrul său 

de bici al lui Dumnezeu: “Omnia vobiscum una subire, imo ante vos experiri 

volo; me modo, Fortunam […] sequamini” (631). 

Înainte de bătălia catalaunică, amintind în cuvântul către ai săi că s-a con-

siderat mereu de acelaşi rang cu ei, punându-şi viaţa în pericol ca un militar 

de rând, nu îndrumându-i doar de departe, cum era îndreptăţit ca şi căpetenie, 

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

181

Attila dă dovadă de caritate faţă de bieţii săi “lucrători”; dacă în discursurile 

rostite înaintea altor bătălii, călăuzit de patimă şi purtat parcă, el însuşi, de 

meşteşugita  curgere  a  cuvintelor,  pare  să  creadă  şi  el  în  binele  pe  care  îl 

face, prin cuceriri, militarilor săi, aici, dincolo de subtilitatea îmbărbătării – 

necesară, date fiind condiţiile şi perspectiva ştiută de el (aflase din prorociri 

că îi aşteaptă un dezastru) –, inima lui este nu doar vitează, ca întotdeauna, ci 

sincer îngrijorată pentru ai săi. Acum, decis să le fie şi de această dată model 

(căci  moartea  glorioasă  nu  îl  înspăimântă),  are  îndreptăţire  să-şi  ia  alături 

zeii  nemuritori  şi,  dacă  n-ar  fi  vorba  de  aprigul  războinic,  de  mâniosul  şi 

detemutul cuceritor, mai că s-ar putea crede că, rostind aceste altfel de cuvinte, 

pe obrazul său se rostogoleşte şi o lacrimă de om, în grabă ştearsă cu dosul 

pumnului strângând sabia: “Deos inprimis immortales, quorum auspiciis in 

hunc locum salvi pervenistis, deinde me et ducem et commilitionem vestrum 

sequamini. Adiuvabunt Dii fortunam vestram, augebunt vires, gloriam et opes. 

Ego vero nusquam sum vobis defuturus, vobiscum omnia pericula, si sors ita 

ferat, constanti animo subiturus; vobiscum una et victurus et moriturus. Me 

igitur proponite vobis ob oculos: perficiam ut meum prius sanguine hostili 

tepefactum  gladium,  quam  vestra  arma  cruore  respersa,  respicere  possitis. 

Et  vos  mea  facta  imitemini,  ac  dum  me  strenue  rem  gerentem  videritis, 

alacri intrepidoque animo hostem urgete, profligate, prosternite. Non magno 

periculo  victoriam  consequuturi  sumus,  si  pari  virtute  unoque  animo  cum 

hostibus depugnaverimus” (632). 

Această sinceritate a inimii îngrijorate îi conferă lui Attila, acum şi aici, 

puritate. Îndeletnicirea lui este războiul; opus aceluia, năzuinţa castelor spi-

rite  umaniste  este  tihna  prielnică  nobilelor  preocupări  ale  omului,  clasicul 

otium [52*]. În acest răgaz – oază de intimitate cu sinele şi cu spiritul – scrie 

Petrarca lui Dionigi da Borgo că a avut revelaţia nobleţii umane: “Am înţeles, 

reflectând în linişte, toată prostia omului care, neglijând ceea ce posedă mai 

nobil, se împrăştie în multe lucruri exterioare şi aproape se epuizează […], 

căutând în afară ceea ce înlăuntrul său posedă deja” (633). 

După  un  asemenea  pisc Ventoso,  cât  de  mic  pe  lângă  sufletul  uman  – 

dar cel puţin departe de vacarmul lumesc –, unde Cicero să poată fi răsfoit 

în tihnă, tânjeşte şi Nicolaus Olahus. Frustrarea de această linişte, de posibi-

litatea  studiului,  de  răgazul  necesar  îndeletnicirii  cu  literele  frumoase,  o 

deplânge, în scrisori şi în versuri, referindu-se în dese rânduri fie la viaţa de 

la curte, fie la primejdiile războaielor, fie la pribegia sa. Simţind ca şi el, mai 

târziu, un alt umanist, moldovean, avea să se exprime astfel: “Ce sosiră asupra 

noastră cumplite acestea vremi de acum, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi 

suspinuri”; “şi la acestu fel de scrisoare gându slobod şi fără valuri trebueşte. 

Iară noi prăvim cumplite vremi şi cumpănă mare pământului nostru şi noaă” 

---