Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
184 ANTAL GYÖNGYVÉR
Poetul face referire la statutul de învăţător al Mântuitorului. Condamnând profanarea memoriei, oricum grele, a lui Katzianer, Olahus sugerează că dacă ruga pentru iertarea celor dispăruţi este un gest pios cerut de Christos, care îl apropie pe om de mântuire, în schimb, ponegrirea lor atrage pedepsirea vinovaţilor, în ziua judecăţii lor. Prin versurile sale, poetul devine un apostol mesianic, propovăduind învăţătura izbăvitoare a lui Isus –
“Ut veniam lapsis placitam requiemque precemur Aeternam cunctis quam dabit illa dies […] vitiis quum solvimur atris Sontibus et poenas quum dabit illa graves.” (641) Consolat în doliul său de zeul Phoebus, personajul care îl reprezintă pe poet în poemul dedicat finului său are puterea să-l primească pe pruncul cu cuvinte izvorâte din inimă, dorindu-i, după ce îşi va fi împlinit gloriosul destin, mântuire întru Domnul:
“Macte puer […] Aetatesque tuas cumula virtutibus amplis Omnipotensque Deus sit tibi certa salus.” (642) În felul său şi prin menirea cu care îl investeşte divinitatea, şi “biciul lui Dumnezeu” contribuie la spălarea păcatelor creştinătăţii. Prin aceasta, Attila reprezintă opusul lui Isus, el mântuind creştinătatea prin persecuţie, nu prin asumarea păcatelor şi arderea lor prin propria suferinţă. Attila este crucificatorul, Isus crucificatul. Dacă Isus se jertfeşte pentru creştinătate conştient de menirea sa, Attila află în plină invazie a sa în lumea creştină că nu din proprie putere o biruie. Cunoscând acestea, Nicasius prea puţin se împotriveşte asediatorilor, alegând mai degrabă rugăciunea sau, îndurerat de măcelărirea poporului său, oferindu-se jertfă unică în locul aceluia, asumând păcatele sale înaintea lui Dumnezeu. Căci, încercând prin propria sa moarte să îi salveze pe locuitorii cetăţii, el devine, de asemenea, un mântuitor. Îl mai apropie de Isus şi calitatea sa de învăţător, de apostol, deoarece îşi luminează concetăţenii pentru a primi izbăvirea, pregătiţi fiind pentru veşnica fericire. Prin el, populaţia din Rhemi ia cunoştinţă de faptul că viaţa ei nu este expusă tiraniei barbarilor, ci este călăuzită, prin aceea, de Dumnezeu: “Quae certe ipsa ex Dei procedit permissione. Attila vobis obesse vimque suam contra vos exercere non posset ni nostris delictis Deum in nos concitassemus. Apud quem nunc statutum est, quod mihi illius oraculo iam diu satis constat, urbem NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 185
hanc in manus hostium postremo venturam, vosque meum una tyrannidi barbarorum destinatos, ut delicta carnis, quibus sumus obnoxii, momentaneis his nunc cruciatibus expiantes, ad visionem divinam coelestemque vitam laeti advolemus atque illius beatae simus particeps” (643). III. “O ciechi, è’l tanto affaticar che giova? Tutti tornate a la gran madre antica e’l vostro nome a pena si ritrova.” (Petrarca – Tryumphus Mortis, v. 88-90) Problema morţii [54*] îl preocupă pe Petrarca mai cu seamă în sensul strădaniei ca, mereu având-o în vedere, omul să-şi trăiască profund orice clipă de viaţă, să nu-şi irosească nimic din ce poate valorifica, prin introspecţie şi contemplaţie, din caritate, în folosul semenilor, şi, din pietate, pentru propria sa desăvârşire: „Ai grijă să nu treacă nici o zi, nici o noapte, care să nu-ţi amintească de ultima clipă” (644) – spune el, cu grija unei vieţi merituoase. Motivul memento mori este, însă, o reminescenţă medievală; Salutati, Bruni şi Valla celebrează deja serenitatea vieţii. Totuşi, întunecându-se scena politică, Rinuccini se întoarce la meditaţia pe tema morţii. „Sărutarea” divină, moartea, în concepţia lui Leon Evreul înseamnă renaştere întru Dumnezeu (645). Revenind mereu la citatul din Ecleziast – „nihil sub sole novum”, Giordanno Bruno vede în moarte „divizare şi reunire”, deoarece spiritul divin şi uman, ca şi substanţa corpurilor, este etern (646). De aceea, teama de moarte nu se justifică. În contextul simţurilor care mediază cunoaşterea umană nu numai prin informare, ci şi prin contopire cu obiectul cunoaşterii, adică prin modificare, moartea devine la Campanella, ca şi în Sfânta Scriptură, o consecinţă a cunoaşterii: „A cunoaşte înseamnă a muri puţin” (647). Atitudinea umaniştilor europeni faţă de „marea trecere” este felurită. Teresa de Ávila trăieşte, cum observă George Călinescu, bucuria senină a morţii, extazul pieirii pentru a-l întâlni pe Domnul (648):
vină moarte-acum uşor,
şi-astfel mor fiindcă nu mor.” (649) Moartea fiicei Ursula face ca inima lui Kochanowski să plângă în versuri; personajele shakespeareiene Tamerlan, Northumberland şi Lear, pierzând pe Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|