Nicolaus olahus

186

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

cei dragi, se revoltă împotriva universului, în schimb, Alexandro din Tragedia 

spaniolă se sfârşeşte mărturisind: 

   

 

„Nu-mi pare rău că plec din lumea asta

   

 

În care numai răul e stăpân!” (650)

Prin Shakespeare şi Ben Jonson, momentul morţii nu mai deschide nici 

o  poartă  a  nemuririi,  după  cum  şi  Salutati  crede  în  pieirea  definitivă.  La 

Sannazaro, în romanul pastoral Arcadia, moartea iubitei stoarce din sufletul 

eroului  stihuri  adânc  elegiace.  Michelangelo  declară  în  ultimul  său  sonet 

publicat că numai moartea îl va putea opri să creeze. Thomas Morus se teme 

mai mult de trădarea principiilor sale decât de moarte. De aceea, în pofida 

rugăminţii regelui, se urcă pe eşafod, glumind, ca şi Walter Raleigh – executat 

de  Iacob  I  –,  de  la  care  a  rămas  posterităţii  această  imagine  a  morţii:  „O, 

Moarte dreaptă, puternică şi plină de elocinţă! [pe] cel pe care nimeni nu l-a 

putut povăţui, tu l-ai făcut să te creadă; ceea ce nimeni nu a îndrăznit, tu ai 

săvârşit; şi [pe] cel pe care o lume întreagă l-a măgulit, numai tu l-ai zvârlit 

din lumea aceasta şi l-ai dispreţuit; tu ai strâns laolaltă toată lăbărţata mărire, 

toată a omului mândrie, cruzime şi ambiţie şi ai acoperit-o cu aceste două 

scurte cuvinte: Hic iacet!” (651)

Într-o  epocă  zguduită  din  toate  articulaţiile  sale  de  războaie,  scrierile 

umanistului Nicolaus Olahus sunt pretutindeni impregnate de jalea morţii, în 

forma ei naturală sau provocată de intemperiile istoriei. Cele mai frecvente 

specii literare în versuri, legate de această temă, sunt elegia şi epitaful. (Aces-

tora li se adaugă epicediul.) La moartea mamei prietenului său, Franciscus de 

Újlak, poetul îşi încearcă pana în ambele, făcând ca amintirea pioasei doamne 

să dăinuie în nu mai puţin de cinci poeme. Elegia închinată ei apare ca un 

epitaf autobiografic scris în numele aceleia; alte trei crochiuri literare surprind 

cea  mai  mare  virtute  a  defunctei:  evlavia.  Unul  din  epitafuri,  conceput  în 

limba  greacă,  se  constituie,  alături  de  epicediul  lui  Paulus  Bakyth,  într-o 

consolatio propovăduind resurecţia: 

   

“[…] Tunc, pro meritis, pro condicione laboris

   

 

Corporis et animae vita erit una simul.” (652)

Epitafurile stau sub semnul menţionatului clasic “hic iacet”, iar elegia are 

inserat motivul memento mori:

   

“Viator […], 

   

 Quum videas, igitur, nostri monimenta sepulchri

   

 

Te quoque mortalem fac meminisse velis.” (653)

În lungul şir de inscripţii funerare semnate de Olahus, stă consemnat de 

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

187

nenumărate ori că mormântul este lăcaş de veci doar al trupului, sufletul pios 

avându-şi sălaşul în cerurile veşnice: 

   

“Nam quae nunc tumulus condit mortalia certe

   

 

Extiterant, pia mens regna beata petit.” (654)

Piatra de marmură nu poate întemniţa nici sufletul drept al lui Gerardus 

Mühlerd, glorios curtean: 

   

 

„Nunc premit exiguum marmor praecordia tantae 

   

Virtutis; pia mens regna suprema colit.” (655)

Semnând  epitafuri  şi  pentru  episcopul  Brodericus,  jurisconsultul  Ale-

xander Brassicanus, cardinalul Erardius Marchus, comandantul lui Ferdinand 

– Katzianer – sau Erasmus, Nicolaus Olahus respectă obiceiul vremii de a-l 

cinsti astfel pe cel defunct şi de a alina durerea celor îndoliaţi. Poetul este 

iniţiatorul volumului conţinând asemenea versuri, ocazionate de săvârşirea din 

viaţă a marelui Erasmus – volum pe care îl tipăreşte pe propria sa cheltuială la 

Ruthger. Curând, colegii umanişti îl vor mângâia în doliul său pentru Matheus, 

scriind epitafuri pe care Nannius, prefaţându-le, le publică într-un volum. Cele 

cinci poezii dedicate lui Erasmus (o elegie şi patru epitafuri, dintre care unul 

grecesc) sunt – după părerea unor exegeţi – primele manifestări poetice ale lui 

Olahus după o lungă tăcere; ele dovedesc nu numai prietenia sa, durând peste 

hotarele vieţii, cu marele umanist, ci şi impactul morţii asupra umanistului 

transilvănean. Despre moartea fratelui, poetul aminteşte, în afară de un dialog 

poetic, bazat pe epitafurile lui Matheus, între el şi Franciscus de Burgundia, 

într-o  elegie,  conţinând  un  alt  epitaf,  într-un  hendecasilab  (toate  cuprinse 

în  debutul  volumului  omagial  tipărit  de  Nannius)  şi  în  alte  patru  creaţii  în 

versuri: două minute poetice trimise amicului Kálnay, o elegie ocazionată de 

naşterea finului său, precum şi o satiră împotriva tarelor secolului. Numărul 

mare de poezii create la moartea lui Erasmus şi Matheus arată că acestea i-au 

fost cele mai dragi fiinţe, fapt dovedit şi de îngemănarea durerii pentru cei 

doi, de considerarea în paralel a virtuţilor acelora, precum şi de rătăcirea de 

o clipă a evlaviei episcopului, care – aşa cum Isus, sfârşindu-se de durere pe 

cruce, şopteşte către Tatăl său omenescul “De ce m-ai părăsit?” – se îndoieşte 

preţ de câteva versuri de rostul rugăciunilor sale:

   

“Tristia sed quoniam possunt non fata levari

   

 

Cur vana petimus numina dura prece?” (656)

Urmărind  şi  în  mitologie  destinul  de  neînduplecat,  poetul  constată  cu 

inima frântă:

   

“

[…] Non possunt flecti mala fata precando.” (657)

---