Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
182 ANTAL GYÖNGYVÉR (634). Aceasta denotă că spriritul uman nu-şi alterează în timp năzuinţele; ele se manifestă oricând identic în situaţii identice. Cu inima răscolită de evenimente, umanistul transilvănean mărturiseşte episcopului de Iaurinum, justificându-şi licenţele poetice:
În versurile dedicatorii din prefaţa monografiei sale umaniste, invocarea zbuciumului războinic al vremii, a lipsei de răgaz pentru studiu, are aceeaşi menire de a absolvi de “vină”:
Apreciază, de aceea, că este poetul
Prins în ingrata viaţă de curtean, neputându-şi ostoi după voie setea cu nectarul de înţelepciune antică şi considerând că soarbe doar cu buzele întredeschise din licoarea Castalidelor, poetul solicită cu modestie înţelegere pentru inadvertenţele scrierii sale:
“
Splendidiora neges aulica pensa dare.” (638) O scrisoare în versuri răspunzând elogiilor lui Emericus de Calna, îi oferă larg spaţiu să mediteze, cu aceeaşi modestie, asupra “îndoielnicului” său talent, şi acela rămas firav fără studiu şi tulburat de urâtul război, căruia i-au căzut victimă patria şi prietenii săi. Iar tinereţea, pusă în slujba regilor, i-a risipit orice speranţă de a putea fi vreodată asemuit cu Janus Pannonius: NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 183
“Non mea Phoebeae cinxerunt tempora lauri Nec mea Pegaseo est fonte levata sitis. Nec memini dulcem quondam coepisse soporem Est ubi Parnassus Pieridumque nemus Non etiam gravium turbata negotia rerum Unguibus a teneris otia laeta dabant, Ut talis possum qualem cupis esse poëtam Et dare concinno carmina compta stylo. Si quae etiam celebris quondam virtutis imago Haeserat ingenio non sine laude meo, Temporibus duris et desuetudine longa Excidit haec animo iam mihi tota diu. Namque animum movit facies tristissima rerum Et strages Patriae maxima facta meae Nec choris sociis durus Mars ille pepercit Sed valida stravit fortia corda manu. […] Errat ut Borea rigido depulsa phasellus Fluctibus in mediis, sic mente vagor. Haec igitur turbet graviter quum Lerna malorum Me docti quidquam scribere posse putas? Adde quod ingenio si quid superesse videtur Hoc quoque, quod reliquum est aulica cura premit. (639)
În general, umanismul propovăduieşte ideea că o viaţă castă cumpătată, petrecută în tihna studiului, cu probitate morală, îl mântuieşte pe om [53*]. Totuşi, pentru corifeii protestantismului, Luther şi Calvin, calea izbăvirii nu este accesibilă doar prin evlavie, deşi aceasta îi este condiţie sine qua non. Implicarea, aşa cum o concepe Reforma, a harului divin în mântuirea umană limitează libertatea omului, el nemaiputând aspira la absolut doar prin viaţa sa virtuoasă. În scrierile lui Olahus, divinitatea este un neîndoielnic sprijin şi o că- lăuză în eliberarea de păcate a omului, văzut în dubla sa calitate de fiu al lui Dumnezeu şi de descendent al Omului. Isus uneşte universul uman cu cel divin căci, spălându-se păcatele omenirii prin suferinţa sa, ca şi prin euharistie, omul este mântuit. Sărbătorile pascale, pe care poetul le celebrează în himnice versuri, sunt manifestarea bucuriei umane şi a recunoştinţei pentru viaţa veşnică:
“Salve sancta dies nostrae spes firma salutis
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|