Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
178 ANTAL GYÖNGYVÉR înaltă ţinută etică, izvorâtă din discernământul natural între bine şi rău, mai valoros decât cel indus:
De la marile probleme morale, poetul face trecerea la aspectul cotidian, unde, de multe ori, lipsa de cuviinţă manifestată, de pildă, prin neacordarea unui salut, poate fi nespus de supărătoare:
Moralitatea poate fi uneori mai puternică decât viciile; bunăoară, în proza lui Olahus, surprinzătoare este cedarea vanităţii lui Attila în faţa glasului bunului simţ, atunci când la Patvaium (Padova) pune să se ardă oda adresată lui de poetul Marullus Calaber, neacceptând elogiul că ar fi de spiţă zeiască: “Marulli Calabri poëtae carmen de laudibus suis conscriptum in ignem coniici iussit, quia licentia poëtica originem [suam] ad Deos retulerat, arbitratus impudentem esse impudentiam, dum mortales homines se a Diis immortalibus traxisse originem confingerent” (621). Prin gestul acesta, teribilul rege hun devine model [51*] de moralitate. Pentru umanişti, anticii reprezintă modele de urmat. Giannotti, de pildă, vede în Antichitate nu doar o paradigmă, ci arhetipul imuabil al naturii umane. Anticii sunt idealul uman, modelul – nu fetişul – pe seama căruia Burckhardt pune, printre altele, folosirea limbii latine în literatură, considerând că “n-a existat niciodată o siluire mai mare în materie literară” (622). Dacă ar fi fost aşa nu s-ar fi dorit urmarea de bună-voie, pe o cale anume clasică, unică, elegantă şi elevată, a anticilor şi nu s-ar fi reuşit ca, de la exemplul lor pornind, să se dea umanităţii noi valori, ducându-le mai departe spiritualitatea; umanismul însuşi ar fi fost frate geamăn cu Evul mediu, nu un progres incomensurabil. La rândul lor, nici umaniştii nu ar fi devenit modele pentru posteritate, nu s-ar fi scris cărţi despre ei şi, chiar ei simţindu-se egalii monarhilor, precum Machiavelli, nu i-ar fi urmat monarhii înşişi. Or, Giosuè Carducci observă: “A NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 179
fost un veac ciudat acesta, un veac în care regii şi puternicii lumii făceau pe curtenii în jurul unor bieţi grămătici” (623), pentru că ei, admirând şi iubind, au impus nu adoraţia, nu supunerea, ci libertatea şi progresul. Câteva versuri ale lui Nicolaus Olahus surprind, prin elogiul adus poetului Craneveldius, atât calitatea cărţilor de a propovădui preceptele morale, cât şi faptul că Antichitatea, reprezentată de poetul Naso, este modelul istoric şi artistic al posterităţii:
Quid placidam deceat pacem, per tempora cuncta, Virtutesque omnes cum pietate doces. Inseritur dulcis magnarum fabula rerum, Quas lepide veris condis et historiis, Sic resonant nitidi, ter maxima, musa Maronis; Sic cecinit versu Naso poëta suo.” (624) Înaintea lui Erasmus par să pălească, însă, până şi anticii; el, soare între stele, „a întrecut prin mândra-i virtute pe toţi bărbaţii”, numele fiindu-i zeiesc, iar opera, călăuză:
Pentru creştinătate, piosul model de urmat este însuşi Isus, a cărui înviere poetul o celebrează, în 1540, prin versuri pascale pline de frenezie:
„Slave sancta dies ! […] […] caeli per te ianua clausa patet. Primiciae Christus nostrae surrexit Jehsus. Tale trahet post se caetera membra caput.” (626) În proza umanistului, inimoşi episcopi luminează calea maselor; scriitorul vede în Nicolae de Pécs, pentru fraternitatea şi devotamentul său faţă de cei nevoiaşi, un “exempli veri episcopi” – “model al adevăratului episcop”. La Rhemi, Nicasius se oferă concetăţenilor săi model de urmat, peste pragul
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|