Nicolaus olahus

194

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

încă în ei dragostea pentru lucrurile publice a fost mai puternică decât pentru 

cele particulare […], puterea, gloria şi chiar soarta au fost mereu de partea 

lor. Dar imediat ce setea de tiranie şi avantajele personale […] au prevalat 

în faţa legilor şi preasfintelor orânduieli tradiţionale, imediat imperiul latin 

a  început  să  slăbească  şi  să  sufere”  (689).  Labilitatea  sorţii,  ca  la  istoricul 

antic, este cauzată de viciul dezbinării. Obstacolele ridicate de destin pot fi 

depăşite  de  virtuţile  deprinse  prin  educaţie.  Mai  mult,  prin  faptul  că  omul 

este  dăruit,  în  viziunea  lui  Pico  della  Mirandola,  cu  liberul  arbitru,  el  are 

posibilitatea  de  a-şi  alege  singur  destinul.  Cu  Pomponazzi  (De  fato,  libero 

arbitrio, pradestinatione et providentia Dei), libertatea omului se limitează 

doar la cea morală, întrucât soarta lui este considerată ca determinată, după 

cum Boccaccio o vede total iraţională: “Soarta […] pe cei nevrednici îi urcă 

adesea în slăvi, lăsând la fund, în schimb, pe unii dintre cei mai buni” (690). 

Cu adevărat precar se prezintă destinul în limitele umanismului englez, unde 

fluctuaţiile istorice marchează, mai cu seamă, paginile dramei. 

Distincţia  dintre  fatum  şi  fortuna  se  poate  urmări  şi  în  scrierile  lui 

Nicolaus  Olahus,  unde,  pe  de  o  parte,  parcele  torc  firul  ursitei  ori  voinţa 

lui Dumnezeu călăuzeşte traiul omului şi, pe de alta, creşteri şi descreşteri 

implacabile amăgesc şi încearcă din plin sufletul muritorilor. Dacă prin fatum 

fiinţei  umane  i  s-a  pus  stigmatul  morţii  inevitabile,  fortuna  defineşte  căile 

întortocheate ale vieţii, pline de neprevăzut pentru om. Din acest punct de 

vedere, datorită îngrădirii evidente a libertăţii umane, în hăţişul predestinat, 

faţă de relativa stăpânire a sorţii de către om – aşa cum apare ea în viziunea 

umanismului european – s-ar putea susţine ideea că opera lui Olahus se situează 

pe o coordonată antic-barocă, prin filieră medievală, deoarece, în problemele 

majore ale vieţii, liberul arbitru amuţeşte în făptura umană surprinsă de el, 

aceasta nemaifiind făuritoarea propriei sale sorţi şi neoptând între deschideri. 

Totuşi, şi aici, omul este receptiv la sprijinul forţelor supraumane, valorificând 

impulsurile  benefice  pe  care  le  primeşte  din  exterior;  în  paginile  avute  în 

vedere, nu se teoretizează idealul umanist (în care va fi crezut şi Olahus), ci 

se prezintă istoria omului, ca individ sau comunitate, din punctul de vedere 

al celui în cauză. În ce-l priveşte pe scriitor, acesta, expus, de pildă, valului 

otoman  căruia  zadarnic  i  se  împotriveşte  pe  orice  cale,  îşi  pierde  familia, 

prietenii, îşi ratează studiile, apoi se vede nevoit să se refugieze din patrie. 

Va privi, de aceea, destinul nu de pe poziţia celui însufleţit de înălţătorul crez 

umanist, ci cu ochii omului prins în vârtejul evenimentelor cu care nu poate 

negocia, cu tot statutul său de curtean, de regent sau de pontif. Atitudinea sa 

este cu atât mai de înţeles, cu cât ea nu poate fi pusă pe seama pesimismului 

sau a resemnării, ci doar a realităţii imediate, a concretului, în contextul căruia 

Olahus rămâne un luptător şi un înţelept.

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

195

Rolul  parcelor  în  predestinare,  al  ursitei,  poetul  îl  invocă  la  cea  mai 

grea încercare, în frământările războiului şi în durerea pierderii celor dragi. 

Pământul zace în paragină, căci patriei i-a fost ursită ruinarea: 

   

“[…] Nostrae fuerat fato data causa ruinae

   

 

Fertilis et late depopulatus ager.” (691)

Cel  mai  drag  prieten,  Erasmus,  străluceşte  prin  virtuţi  pe  cerul  lumii 

întregi, cât parcele îi hărăzesc zile:

   

“Omnibus is toto fulsit virtutibus orbe

   

 

Vivere dum parcae sustinuere deae.” (692)

Dar, aşteptat cu dor fierbinte, el nu va veni niciodată, deoarece ursitoarele 

îi rup firul vieţii:

   

“Iamque parabat iter socios invisere charos

   

 

Natalesque lares et sibi dulce solum,

   

Invida sed Lachesis fatalia stamina rupit, 

   

 

Athropos et pressit fila resecta manu.

   

Quae non potuit conceptum absolvere votum

   

 

Sic voluente dea et sic statuente Deo.” (693)

De aceea, făcând legătura între numele prietenului său şi destin, poetul îi 

concepe acest epitaf:

   

“Non desiderio sed fato est functus Erasmus,

   

 

Et tamen amborum nomine nunc gemimus.” (694)

Săvârşirea din viaţă a unicului său frate, poetul o pune pe seama zeilor 

care, prielnici lui cândva, acum i-au întors spatele:

   

“Et quaecunque meis faustissima numina rebus

   

 

Favistis quondam, nunc procul esse precor […]

   

Occidit o animae fato pars altera nostrae

   

 

Altera quae superest victa dolore iacet.

   

Sicne vos hominum iuvenilia corda sorores 

   

 

Laniferae iustam scinditis ante diem?” (695)

În adânca sa jale, poetul interpelează implacabilul destin, într-un strigăt 

stins, rămas fără răspuns:

   

“O, durum nimium, nunquam et placabile fatum,

   

 

Cur vitate cumulas tempora dura meae?” (696)

  “Trista  Lumină”  –  îndoliatul  fatum,  lipsindu-l  pe  poet,  “prin  molima 

---